Asfințit în cale

Prolog

Un fel de prolog sau, mai degrabă, aruncarea unei priviri pe gaura ușii

19 aprilie 2009 - Duminica de Paște

Viața înseamnă doar o suită de zile adunate într-un mănunchi. Zi după zi. Fir după fir. Și când te saturi, îi dai foc. Te uiți cum arde și parcă te miri că a trecut atât de repede. Flacăra cuprinde tot și s-a dus, de parcă nimic nu s-a întâmplat, de parcă mănunchiul tău nu a contat. Suntem doar o suită de amintiri, vise și speranțe care la final se transformă în cenușă atât de repede.

Atât de repede parcă a și trecut acea amintire a Sandrei. Fata cu ochii ei verzi și adânci, acum judecători, au fost cândva doar o pereche de ochi verzi și stinși, mari și lăcrimați. Așa arătau în ziua aceea neagră când totul s-a spulberat.

Dar dacă dăm timpul cu câteva ore înainte de acea clipă fatidică, Sandra chiar era fericită în acea dimineață sumbră de duminică. O chema Cassandra și tot ce conta era Antonio. Era dimineața de Paște și urma să vină Antonio să o ia de acasă. El deja se mutase din blocul acela blestemat și începuse să lucreze la „visul lor", așa cum îi tot promitea.

Se uită lung la bucata de oglindă din baie. Sticla era ușor ciobită pe margini și se vedeau diverse puncte negre - semn că a trecut ceva vreme și peste aceasta. Tot încerca să-și facă ochii cu rimel, tot încerca să pară mai matură decât era cu adevărat. Trebuia să-și ascundă cei doar 14 ani pentru locul în care avea să o ducă Antonio, avea să o prezinte oficial drept femeia lui și spera să facă impresie bună în fața noilor săi prieteni.

De câteva luni Antonio se combinase în mai multe afaceri și a început să producă bani. Suficienți cât să-și mute frații mai mari într-o casă la câteva străzi mai departe, în chirie. Dar insuficient să o aducă și pe ea încă. I-a promis că dacă are răbdare o va lua de tot de lângă mătușa Geanina.

— Ce faci, fă, aicia? vocea Geaninei a scos-o din visare pe Cassandra.

— Plec la o petrecere, mătușă. Mă... mă pregătesc să plec! a răspuns aceasta lăsând privirea în jos.

Liniște. Geanina trântește ușa de perete cu forță și lovitura de faianță rupe tăcerea. Îi smucește rimelul din mână și i-l aruncă în chiuvetă, apoi o apucă de ciuf. Erau cam de aceeași înălțime.

— Mă-ta! Os de curvă ce ești. Dacă pleci, să nu te mai întorci la ușa mea, fă, ai auzit?! Că eu nu cresc panarame la ușă. Ți s-a făcut de pulă, este?

Cassandra o sfida din priviri și se abținea cu greu să nu lăcrimeze:

— Da, fă, mătușo - a scuipat ea, într-un mod atât de greșit pentru ea să pronunțe fă - petrec Paștele cu bărbatul meu, Antonio.

Când i-a auzit numele, i-a dat drumul la păr și a scuipat-o.

— Oarba după tine! Să nu te mai întorci în casa mea, ai auzit? Hai, ieși!

Era aceeași discuție ca de fiecare dată. A dat-o afară din casă ca de fiecare dată. Dar după ce avea să îl vadă pe Antonio cum sună la ușă și o aduce înapoi, nu va comenta absolut nimic. Îi era frică de acel băiat care s-a ridicat din mizeria cartierului. Dar nu îi era frică neapărat pentru ce devenise el, ci îi era frică pentru că atunci când venea vorba de Cassandra vedea negru în fața ochilor și era nebun.

Așa că fata l-a așteptat la scara ghetoului. Aceeași scară unde s-au văzut pentru prima dată acum câțiva ani când mătușa ei o pocnise de i-a dat sângele pe nas: el era acolo, stătea liniștit pe scară și se uita nedumerit în gol, la zarva din jurul său. Era pentru prima oară când vedea cartierul în care avea să-și facă o casă și o familie. Giovanni abia împlinise 18 ani și a făcut cumva să îl scoată și pe el și pe Lorenzo de la casa de copii. Acum aveau să-și facă propriul lor acasă. Dar până se ocupau cei doi frați mai mari de a scoate mobila veche și ponosită din apartament, el voia doar să stea să privească locul și atunci a văzut-o pe ea. O mogâldeață blondă și cu ochii verzi, cu pielea albicioasă și roșie pe umeri de la soare. Era un metru sub ușă, un copil de vreo 9-10 ani apreciase el, un copil neajutorat care era umplut de sânge de o femeie cocoșată, cu cercei mari și aurii, albă în cap deși se chinuise probabil să pună un fel de roșcat peste, care să acopere. Atunci s-a repezit la ea și a doua palmă pe care voia Geanina să i-o aplice Cassandrei a rămas agățată în aer. S-a uitat urât la ea. Știa să se uite urât, anii la casa de copii l-au învățat pe Antonio să se descurce cu oricine și orice, să știe când să ridice ochii, cum și cât. Deși avea doar vreo 14 ani la acea vreme, arăta mai matur din cauza greutăților prin care a trecut. Când Cassandra l-a privit a văzut un Făt-Frumos misterios desprins din gunoiul în care se aflau, văzuse un băiat înalt cât ușa, slab, brunet și cu niște gropițe în obraji de parcă au fost cusute. I-a zâmbit ștrengărește, doar cu jumătate de gură și atunci și-a spus că acela va fi bărbatul ei când va fi mare.

Acum Cassandra stătea pe aceleași trepte tocite din fața blocului. Acum ea se uita la agitația din jurul ei: două vecine vorbeau de zor în capătul aleei cu coșurile de mâncare în mână. Au fost la biserică și au primit de pomană mâncare. Niște copii se jucau cu mingea fix în mijlocul străzii. La blocul din față erau mai mulți vecini care pregăteau grătarul și alții care scoteau masa în grădina din fața blocului - aveau să pună de o chindie chiar acolo, pe muzica lui Guță și Adi Copilul Minune, direct de la casetofonul pe care unul dintre ei l-au scos pe geam. De multe ori se simțea exclusă pentru felul în care arăta, era prea blondă, prea albă, prea ștearsă. Știe că e în plină creștere, dar asta nu însemna că în fiecare dimineață nu se uita la sâni și era supărată pentru că mai mult de cupa B nu reușise să ajungă - nici măcar acum după ce s-a dat lui.

Și apropo de el, chiar când se gândea la buzele lui aspre și pline de patos, un Audi roșu din 2005 a oprit chiar în mijlocul străzii, la câțiva pași de copiii care se jucau cu mingea. Copiii au fugit imediat să vadă a cui este mașina aia frumoasă. Cassandra nu trebuia să cerceteze pentru că deja știa - era a lui.

A coborât să o întâmpine. Putea doar să dea un claxon, așa cum se face în cartier, dar nu și când venea vorba de Cassandra. Antonio era destul de înalt și începuse să prindă în greutate, nu mai era copilul slăbănog de altădată. Acum pumnul lui avea o greutate în cartier, la fel cum mașina scumpă înseamna ceva - începea să fie cineva. Purta o cămașă albă, descheiată la gât și blugi negri, strânși și închiși la culoare. În picioare avea o pereche de mocasini de piele întoarsă, iar pe față era nelipsitul lui rânjet - cel care inspira puțină oboseală, plictiseală și nerăbdare să pună mâna pe fata care îi furase inima.

Erau amândoi încă doi inocenți, deși deja au păcătuit cât pentru o viață întreagă. Era doar începutul...

Ce înseamnă cartierul? Un fel de început fără sfârșit - depinde al cui ești

Cassandra

Ce înseamnă cartierul? Pentru mine a însemnat totul și acum e nimic. Dacă vorbim de trecut, a fost locul în care am crescut, m-am maturizat forțat, m-am îndrăgostit, am suferit și a devenit locul din care am încercat să fug.

Pentru tine cartierul poate înseamnă doar un loc în care te retragi cu metroul la final de program la corporație, locul în care ai acel „acasă" alături de jumătatea ta și familia pe care încerci să ți-o construiești. Pentru tine cartierul poate înseamnă acel ansamblu de blocuri nou construite, cu barieră și pază la intrare. Este? Ha. Bine, acum depinde și ce înțelegi tu prin cartier.

Pentru mine cartierul înseamnă acel ansamblu colorat de blocuri mărunte, roase de vreme, amestecat cu curți, iar cuvântul „pază" îmi dă un fior rece pe șira spinării. Paza înseamnă băieții buni sau mai puțini buni, depinde de partea cui ești, al cui ești sau cine îți ține spatele.

Locul în care m-am născut a fost un loc proscris de vreme și de soartă, o amestecătură de viață și moarte, muzică de jale și de petrecere, ritmuri cu balans și lacrimi amare de realitatea crudă. Copiii aici n-au fost niciodată copii, iar cea mai mare realizare în viață pentru o femeie este să nu ajungă gravidă până la majorat, iar pentru un bărbat să nu-și serbeze cei 18 ani după gratii și nici să nu fi cunoscut până atunci pulanul greu și dureros al poliției pe spate. Pentru copiii mai puțin copii din cartierul meu cea mai mare fericire a fost când s-a refăcut terenul abandonat de fotbal și a pus primăria ciment proaspăt, drept și nivelat. Iar atunci când macaralele au adus și au pregătit cele două porți de fotbal bucuria celor din cartier a atins cote maxime. Dar bucuria nu a durat mult pentru că au venit cei mai mari și au pus monopol. Dar nu despre asta este vorba...

Este vorba despre magia grea a cartierului, care te face să trăiești o viață cât șapte telenovele spaniole și turcești la un loc. Iar cartierul ăsta nenorocit m-a făcut să trăiesc în adolescență cât pentru o viață.

Asta e povestea mea și nu poate să fie și a ta...