Mulți dintre noi considerăm că viața este un artefact de care nu ar trebui să se atingă nimeni, întrucât la cea mai mică și fragedă atingere a altuia, s-ar putea crăpa, la fel ca un diamant neprețuit găsit de cel mai mare explorator din toate timpurile.
Adevărul e că suntem proprii eroi din poveste, suntem singurele diamante pe care ar trebui să le considerăm neprețuite. Și totuși fumăm, și totuși mai bem un pahar din când în când, și totuși consumăm droguri pentru a putea să facem față acelei crăpături ce se extinde fix sub ochii noștri, și totuși..iubim..
- Și ne distrugem în cel mai frumos mod posibil..
Shiro își privește degetele albe ce se jucau cu apa din cadă, făcând valuri mici de spumă. Se întinde ușor și privește vinul alb din paharul de lângă cadă, luându-l de piciorul de sticlă, sorbind o gură, încercând să simtă aroma intensă a vinului dulceag.
Inspiră adânc gândindu-se la faptul că Saint nu a mai dat nici măcar un semn de viață timp de două săptămâni.
Aude bâzâitul telefonului și clipește des, oftând apăsat, dandu-și ochii peste cap. Iese din cadă și își pune un prosop în jurul taliei, ștergându-se pe mâini de spuma rozalie, luând încet telefonul. Răspunde și dă pe difuzor, neverificând cine este, neinteresându-l.
- Shiro D'evan~
- Exact, chiar el.
- Shirooo~ spune pe o voce jucăușă apoi chicotește.
Shiro se încruntă și întinde degetul pentru a încheia apelul, însă vocea de la capătul celălalt devenise mult mai serioasă, iar timbrul vocii i se schimbă imediat, fiindu-i totuși ciudat de familiar.
- Îți place să te lași așteptat, nu-i așa?
- Ca întotdeauna.
- Ai grijă să nu pățești ceva rău în cursa asta de șoareci.
- Să o iau drept o amenințare? râde apăsat, știind că nimeni nu ar avea curajul să îi adreseze asemenea cuvinte, încercând totuși să își dea seama de scopul acestei persoane.
- Nuuu, ia-o drept un sfat, dragul meu Shiro..
Aude ticăitul lăsat parcă în aer de telefonul său, semn că individul i-a închis. Simții cum liniștea se prăvălește brusc asupra sa, precum o cortină grea de catifea care cade fără veste pe scena unei piese neterminate. Este ca și cum cuvintele sale, încă vibrând în aer, sunt înghițite de un abis rece și nemilos. Ecoul surd al tonului de ocupat reverberează în urechile sale, devenind o simfonie a tăcerii impuse, iar un sentiment ciudat se strecoară încet în sufletul său, lăsând în urmă o amprentă de uimire. În acele clipe, inima i se strânse, ca și cum ar fi închisă într-o temniță de singurătate, iar mintea sa caută zadarnic răspunsuri printre firele subțiri ale amintirilor sale din copilărie.
Clipește des de câteva ori și decide să meargă pe terasă, atingând apăsat parchetul alb, coborând mai apoi scările înguste, deschizând ușa. Se uită prudent în stânga și în dreapta, simțind o adiere rece și metalică, care pătrunde insidios, umplând fiecare colț al încăperii cu o prezență invizibilă, dar amenințătoare. Acest miros straniu, amestec de mister și pericol, seamănă cu răsuflarea unei fiare adormite, care se poate trezi oricând, eliberându-și forța devastatoare. În aerul saturat, se simte o tensiune tăcută, iar fiecare inspirație devine un gest conștient, încărcat de teama a ceea ce ar putea urma. Ca un avertisment mut, mirosul de gaz îl pusese la încercare pe brunet.
O ia la pas alergător spre ieșire, ținând bine de prosopul din jurul taliei sale, sunând deja la rețeaua de gaz. Încearcă să se îndepărteze cât mai mult de casa sa, întrebându-se deja dacă i se făcuse o înscenare. Însă..de ce nu a aprins o brichetă? Era gata în două milisecunde.
Se așează pe iarbă și îl sună pe Alex care părea să fie ocupat din moment ce nu îi răspunsese. Se uită atent la numărul lui Saint și înghite pentru o clipă în sec, gândindu-se la noaptea petrecută împreună.
