Asasina - Volumul III din seria Gardieni Infami

Capitolul 9

DAMIANO

9

PULVIS ET UMBRA SUMUS

„Suntem doar praf și umbră"

Când a închis ochii, mi-am simțit inima spărgându-se în zeci de mii de bucățele, împrăștiindu-mi-se dureros în piept, pulverizată de imaginea macabră pe care o picta în inconștiență.

Nicio secundă nu m-am așteptat să doară atât de tare să o văd înfrântă, fiindcă nu am crezut că aveam s-o văd vreodată la pământ. Oricine, dar nu ea. Niciodată ea.

La dracu' cu soarta și ale ei futute căi.

Mi-am strâns mai tare palma în jurul coapsei sale, scuturând-o cât reușeam de puternic fără să-i provoc mai multă durere, dar nu s-a mai trezit.

Simțeam cum pământul îmi fugea de sub picioare, de parcă tot viitorul meu se scurgea în tandem cu sângele pe care Amelia îl pierdea cu fiecare secundă, și am scrâșnit din dinți atât de tare încât aproape că i-am spart, parcând mașina strâmb în fața clădirii lui Grimm.

Am sărit de pe scaun afară, alergând până la portiera ei, pe care am smucit-o, apoi am ridicat-o în brațe, simțind cum ochii mă înțepau. Pielea ei era atât de rece sub palmele mele, și am zbugit-o la fugă către intrare, rugându-mă la orice Dumnezeu ne privea s-o țină în viață.

Mi-era atât de greu să-mi imaginez că numai cu câteva ore în urmă o privisem dansând, liberă și lipsită de griji, iar acum se zbătea între viață și moarte în brațele mele.

Știam că gloanțele nu loviseră ceva vital, totuși pierdea mult sânge. Am înjurat printre dinți și am continuat să apăs butonul pentru ultimul etaj, deși liftul era în mișcare deja.

— Haide, iubito, trezește-te, am implorat-o în timp ce băteam din picior.

Când ușile s-au deschis, am mers către ușa din capătul coridorului, izbind apoi cu pumnul în ea de parcă viața-mi depindea de asta. Dar nu viața mea era importantă acum, ci Amelia.

Grimm a deschis ușa cu un pistol în mâna și o privire care promitea durere, purtând aceeași ținută ca și mine, anume boxeri și atât, totuși, ochii i s-au mărit și s-a dat din ușă atunci când a văzut-o pe Amelia însângerată în brațele mele.

— Ajută-mă, l-am implorat, vocea crăpându-mi-se în mijlocul cuvântului, nodul acela dureros din gât crescând tot mai mult.

— Intră, mi-a făcut semn, apoi a trântit ușa.

Arella a venit în urma lui, cu un halat alb desfăcut pe ea și un pistol în mână, pe care l-a aruncat imediat ce ne-a văzut, strângându-și cordonul în jurul taliei, dar numai de chiloții ei nu-mi păsa mie în momentul ăsta.

— Pe canapea, mi-a făcut semn, apoi a fugit înapoi în direcția din care a venit.

— Ce s-a întâmplat? Grimm a întrebat în timp ce a deschis un dulap din care a scos mai multe prosoape.

— Taică-miu a dat ortu' popii și am fost atacați mai devreme, i-am spus repede în timp ce am întins-o cu grijă pe canapea, luând prosopul din mâna lui atunci când mi l-a întins și apăsându-l pe umărul ei, fiindcă de acolo curgea cel mai mult sânge.