Asasina - Volumul III din seria Gardieni Infami

Capitolul 17

DAMIANO

17

VENI. VIDI. AMAVI.

„Am venit. Am văzut. Am iubit."

Am scos-o de acolo în secunda în care corpul a părut să-i înghețe.

Am crezut că teama mi-a mâncat inima atunci când am văzut-o inconștientă, după ce a încasat două gloanțe pentru mine. Am crezut că frica m-a devorat complet atunci când mi-a leșinat în brațe după ce a aterizat avionul, cuprinsă de febra pe care i-o provocase infecția.

M-am înșelat amarnic.

Frica m-a spulberat cu adevărat atunci când am văzut-o în pragul unui atac de panică. Pe ea. Pe femeia care până acum n-a fost altceva decât o stâncă puternică, pe care n-am crezut c-o poate sparge ceva vreodată.

Sigur, gloanțele o răneau, flăcările o ardeau și cuțitele o tăiau, dar astea erau răni fizice.

Ce citeam acum pe chipul ei era o cicatrice emoțională care-i săpa în suflet și îi mânca din inimă.

Nu știam ce însemna acel simbol, dar fusese suficient pentru ea să clacheze.

Am dus-o la mașină și am plecat imediat din port. Puțin îmi păsa de planul ei să ajungem în Italia pe mare. N-aveam să mai stau o secundă în locul acela după ce tot ceea ce păream să prețuiesc în ultima vreme, ea, se pierduse în mintea ei.

Au trecut trei ore de atunci, și tot nu-mi vorbea. Era în scaunul din dreapta mea, cu genunchii strânși la piept, mormăind cuvinte pe care numai ea le înțelegea. Nu s-a împotrivit atunci când am plecat. Nu mi-a aruncat nicio replică acidă și nici nu mi-a spus că-mi pun în pericol locul de drept la conducere, așa cum m-am așteptat să facă.

Șoc.

Era tot ce puteam vedea în limbajul corpului ei, în legănatul aproape schizofrenic pe care-l avea, în pufniturile bruște și în felul în care își lovea tâmpla din când în când.

Nici nu știam ce dracului să-i spun ca s-o scot din starea asta. Nu știam ce să fac în afară de a o privi îngrijorat și a-i da câte o țigară atunci când tot aprindea și stingea bricheta. Le accepta mereu, dar nu mă privea.

Futu-i!

Am pus o frână bruscă atunci când întunericul s-a așezat peste noi, și am tras pe dreapta într-un refugiu undeva în inima pădurii.

N-a reacționat. A rămas în aceeași poziție, făcând aceleași gesturi, și mă întrebam cum naiba nu-i amorțiseră tot corpul.

— Uită-te la mine, iubito, am șoptit disperat, apucând-o de mână.

I-am sărutat degetele, dosul palmei, încheietura, pulsul, palma. Nimic. Nimic în afară de pielea ei fină și rece sub buzele mele. Nici măcar pulsul nu-i era accelerat. Era într-o stare aproape vegetativă, de parcă retrăia amintiri pe care le crezuse îngropate, declanșate de simbolul acela.

Porca puttana!

—Tesoro, te rog, am continuat, zgâlțâindu-i ușor umărul.

Nimic.

Am coborât din mașină și mi-am aprins o țigară, dar mi-am menținut privirea pe ea, să nu cumva să-i vină vreo idee și s-o ia la fugă aiurea prin pădure. Nu știam prea multe despre ceea ce se întâmpla acum cu ea, dar bănuiam că s-o smulg cu forța din colțul acela al minții în care se încuiase nu era o idee prea bună.