The Unforeseeable

Cine esti?

Universul. Aici ne nastem, aici traim, aici murim. Intreaga noastra existenta are loc in spatiul acesta abstract si totusi, nu reusim sa descoperim decat o parte minuscula din el pe parcursul intregii noastre vieti.
Mereu am asemuit universul cu sufletul meu. Un loc imens, dar a carei explorare este extrem de periculoasa pentru ca, asemenea unei gauri negre care distruge totul in jurul sau, la fel si sufletul meu. Cu cat avansezi in interior, cu atat mai mult descoperi lucruri pe care nu le credeai posibile.

-Irene, ar fi cazul sa te trezesti, o aud pe mama soptind. Hai, Irene, o sa intarzi la facultate.
Cuvintele ei ma trezesc instant cand realizez ca e prima zi de facultate. Fuck!
-Cat e ceasul? strig in timp ce sar din pat, grabindu-ma spre baie.
Mama se uita derutata la mine, probabil intrebandu-se ce alte prostii am facut noaptea trecuta, din moment ce sunt atat de panicata incat nu mi-am dat seama sa ma uit la ceas inainte sa sar asa din pat.
-Da, mama, probabil ca e inca devreme pentru ca nu m-ai trezi cu zece minute inainte, dar stii deja ca vreau sa ma pregătesc mai mult pentru ziua asta, turui eu intr-o secunda pentru ca deja nu-i mai suportam spranceana aia ridicata cu subinteles la mine.
Mama se mai uita pentru inca o secunda la mine, apoi incepe sa rada, molipsindu-ma si pe mine cu râsul ei cristalin. M-am dus spre ea si am luat-o in brate, simtind cum rasul meu se transforma in lacrimi si suspine.
-O sa-mi fie asa dor de tine, i-am spus, strangand-o si mai tare in brate.
Oricat de puternică as fi in orice alta situaţie, despartirea de mama este cel mai oribil lucru prin care am trecut pana acum. Ea este roca mea, cea care ma accepta mereu asa cum sunt, cu bune si cu rele.
-Si mie, vocea sa incepuse sa tremure. O sa vorbim la telefon zilnic, o sa fie bine si o sa-mi povestesti toate prostiile pe care o sa le faci de acum incolo.
-Si tu o sa-mi dai singurele sfaturi cat de cat acceptabile, i-am raspuns eu razand.
-Asa este. Voi fi mereu aici.

Desi nu seman foarte mult la comportament cu mama, trebuie sa recunosc..spiritul meu rebel de la ea provine. Probabil ca asta este motivul pentru care o iubesc atat de mult. Pentru ca niciodata nu a fost genul de mama care sa-mi interzica sa ma distrez, fiind constienta ca adolescenta este cea mai frumoasă perioada a vietii unui om, dar care, din pacate, dureaza atat de putin. Asa ca, pot sa afirm mandra ca nu regret nimic din anii de liceu si ca sper din suflet ca facultatea sa fie, daca se poate, si mai distractiva.
-Cu ce te îmbraci? ma intreba mama dupa ce intra peste mine in baie.
-Sper din suflet ca atunci cand voi fi casatorita sa nu intri tot asa peste mine. Adica, imi este frica sa nu ma gasesti in vreo poziţie compromitatoare, daca intelegi ce zic, spun abtinandu-ma cu greu sa nu rad. Glumesc, o sa mor înconjurată de pisici, oftez in cele din urmă, resemnata.
-Nu mai fi asa melodramatica, fac pariu ca o sa-ti gasesti printul in maxim doua saptamani la facultate, ofta mama la randul ei, fiind probabil satula de remarcile mele cu privire la viata mea amoroasa inexistenta.
Sa nu se inteleaga gresit. Nu sunt nici asa paralela, am avut cativa iubiti pana acum, insa niciunul nu a rezistat mai mult de doua luni cu nebunia in persoana. Probabil ca stilul meu de viata este prea obositor pentru baietii din orasul asta, cine stie? Adica, si mie mi-a fost greu pana m-am obisnuit sa stau afara pana dimineaţa apoi sa merg la liceu, dar in cele din urma, corpul meu s-a adaptat la maxim patru ore de somn pe noapte...sau dimineaţă, ma rog.
Am gasit foarte greu un anturaj care sa mi se potrivească si oricum, nu suntem compatibili in totalitate, dar nu am lasat asta sa ma impiedice in a ma distra. Eu sunt genul ala de persoana rece, care nu accepta prea multe, care pare aroganta la prima vedere si care se deschide foarte greu, foarte rar si nu in fata oricui. Mda, nu sunt complicata deloc, nu?
-Ai de gand sa stai cu privirea la pereti si sa reflectezi toata ziua? ma trezi mama din visare.
-Desigur, ce e mai placut decat holbatul la pereti? Mama, nu stii deloc sensul vietii mele! sarcasmul meu s-a trezit la viata, inca o trasatura mostenita de la mama mea cea geniala.

-Negru, normal, afirma ea cand ma vede coborand pe scari.
Ah, da, pe langa aroganta sunt si genul ala de persoana care nu vede o alta culoare in afara de negru pentru hainele sale.
-Chiar nu stiu de ce iti bati capul, raspund in timp ce iau un pachet de biscuiţi de pe masa.
-Pentru ca ar fi dragut sa-ti mai pui un strop de culoare pe tine din cand in cand!
-Ai dreptate.., o intarat si vad cum i se maresc ochii la afirmatia mea, dar apoi continui: Ar fi dragut. Dar eu nu sunt draguta.
Mama ofta, probabil ca pentru a mia oara deja, dar nu am de ce sa ma ingrijorez, stiu ca ma iubeste oricum, apoi adauga:
-Da, da, tu esti o badass si nu porti floricele si inimioare, stiu povestea.
Incep sa rad de tonul ei resemnat si ma ridic sa-mi iau geanta si geaca de piele de pe cuier, iesind in fata casei impreuna cu mama. Mi-am scos repede cheile masinii din geanta, incercand sa nu lungesc momentul despartirii.
Mama se uita trista la mine, straduindu-se sa nu inceapa sa planga asa ca am luat-o in brate, soptindu-i:
-O sa fie bine. O sa fim amandoua bine. Stii ca te iubesc si ca esti tot ce am, da?
-Stiu. Si tu la fel, spune ea, strangandu-ma mai tare. Ai grija de tine, Irene. Fi atenta sa nu-ti suceasca prea tare capul vreun baiat, spune râzând. Si cel mai important, orice ai face, nu uita cine esti si ce iti doresti sa realizezi in viata, da?
-Stiu cine sunt, mama. Sunt fiica ta cea nebuna care daca nu pleaca acum o sa intarzie inca din prima zi.
Am mai ras putin amândouă apoi, in final, m-am urcat in Range Rover-ul meu negru si am plecat.