Amalia - Vreme de război (vol. 2)

Rana

- Ești bine?

Amalia acceptă mâna întinsă de Jormungand și se ridică.

- Da. Doar mă doare puțin burta. Dar mă voi simți bine...

- Încotro a luat-o Sasha?

- Nu știu. După ce a luat motocicleta, m-a învăluit într-un nor de praf, apoi a dispărut.

- Măcar am reușit să aruncăm în aer șase camioane.

- Da, dar cine știe ce transporta ultimul?

- Ce contează? Oricum le-am făcut pagube uriașe cu pierderi zero.

- Și acum încotro? Că motociclete nu mai avem.

- Am văzut o tabără imperială mai jos pe râu. Cred că putem împrumuta ceva de acolo.

- Împrumuta, zici? îl întrebă Amalia cu un zâmbet șiret.

- Da, la urma urmei, sunt lord imperial, daci am putere absolută oriunde mă duc și Împăratul nu este de față. Din câte am înțeles, încă nu mi s-a retras titlul. Deci, teoretic va fi împrumutat de la tatăl meu.

- Cum spui tu... Cum spui tu...

Cei doi au pornit spre vale. Vântul adia plăcut, păsările ciripeau, fără nicio grijă. Parcă ar fi fost un peisaj de basm. Dacă nu ai fi știut ce se ascunde sub pământul cald, ai fi putut jura că acolo era grădina Edenului.

După câteva sute de pași, Jormungand a avut inspirația să  meargă puțin în urma logodnicei sale. Atunci a observat că lasă în urmă o dâră uriașă de sânge. El mai văzuse sânge până atunci, dar a avut un șoc, ca și cum ar fi fost prima oară.

- Amalia! Sângerezi!

- Ce vrei să spui? Jormungand! Cum s-a întâmplat? Și de ce nu simt nimic?

- Ești pe adrenalină. Stai să văd.

Amalia s-a întins în iarbă, iar lordul i-a dat jos vesta anti-glonț. Dar nu era pregătit pentru peisajul care îi fusese pregătit. Amalia avea o rană uriașă la burtă. Probabil că atunci când a aruncat Lebedev flexul, de fapt a nimerit-o, dar ea, fiind obișnuită cu durerea, nu a luat în seamă.

- Jormungand. Mi se face rău.

- Este și normal. Ai pierdut foarte mult sânge. Acum, stai pe spate, nemișcată. Păstrează-ți energia! Și în niciun caz nu încerca să te miști. Să văd ce pot face...

S-a scotocit în buzunare și a găsit un ac. A deșirat o mănușă, apoi s-a uitat în jur și a ochit niște lemne uscate. După ce a făcut focul, a luat un jar și s-a uitat la Amalia:

- Vrei căluș?

- Ce ai de gând să faci?

- Trebuie să dezinfectăm rana. Cine știe pe unde o mai fi fost flexul...

- Nu! În niciun caz!

- Am găsit și niște cocaină în ghiozdan. Dacă vrei...

- Cocaină!? De unde ai droguri?

- Îți dau o doză mică, doar cât să nu simți durerea.

- Nu. Eu nu vreau să mă droghez. Sub nicio formă! Mai bine dă-mi călușul...

- Ești sigură? Va trebui și să te cos...

- Sunt sigură. La urma urmei, Dante s-a cusut singur. Cred că pot și eu să suport.

După ce a strâns bine în dinți bucata de material, Amalia i-a făcut semn lui Jormungand să înceapă. „Cred că, după asta, voi avea și eu nevoie de ceva tare...” se gândi el.

A ținut jarul pe rană timp de cinci secunde, apoi a așteptat câtva, ca durerea să dispară. Apoi a luat acul încins. Cusătura a durat destul de mult deoarece rana era nu doar foarte adâncă, ci și foarte lungă. „Păcat că nu am găsit și ceva adrenalină...”

Pe obrajii Amaliei șiroiau lacrimile atunci când Jormungand a terminat de cusut. Dar nu din cauza durerii. Durerea era suportabilă, pentru cineva cu experiența ei. Dar au năpădit-o amintirile.

Se pare că, după ce termină cu Împăratul, va trebui să îl ucidă și pe Lordul Imperial Sasha Lebedev. Încă o mai bântuie amintirile... Și flexul acela... sigur era același. Dar nu el a fost cel mai rău. Flexul nici nu se compara cu Camera...

- Te simți bine? o întrebă Jormungand.

- Cât de bine se poate... Dată fiind situația.

- Poți să mergi?

- Nu. Nu am nicio șansă.

- Bine. Nu-i nimic. Tabăra imperială este aproape. Mă duc după o mașină și mă întorc. Trebuie să te duc la bază, la medici adevărați. Să mă asigur că nu s-a infectat...

- Ai ținut jarul o eternitate pe pielea mea. Sigur a ars tot ce era de ars. îi zâmbește Amalia.

- Dacă faci glume, este un semn că ești bine.

- Mă bucur că așa consideri. Hai, du-te după mașină. Se întunecă și nu vreau să stau singură noaptea pe aici.

- Da, să trăiți! Ți-am lăsat pistolul acolo. Mitraliere nu mai avem, iar cuțite nu cred că ești în stare să le folosești...

- Haha, mulțumesc.

Amalia se întinde după armă și îi verifică magazia, pentru a se asigura că are gloanțe destule.

- A, și te rog să nu te culci. Poate că ai pierdut mult prea mult sânge. Și nu vreau să nu te mai trezești.

- Am să încerc.

Dar de unde? La nici cinci minute după plecarea lui Jormungand, ea dormea dusă, cu pistolul în mână și cu vesta sub cap.