Amalia - Vreme de război (vol. 2)

Cadou

„Mă întorc repede... Tabăra nu este foarte departe. Și am destule arme și muniție..." Jormungand se strecoară ca un elf prin pădure. Pasul îi este mai ușor decât o muscă și mai agil decât un șarpe.

Soldații s-au strâns în jurul focului și au început să bea și să cânte. Șefii mari care veniseră s-au culcat, astfel că la vehicule era doar un paznic. Jormungand deja simțea volanul în mână. Se apropie de o mașină și scoase din buzunar una dintre agrafele Amaliei. După câteva încercări, portiera se deschise.

Dar a început alarma...

***

Loki își aranjează colecția de pumnale în sertare. Ia în mână unul auriu cu lamă albă și cade brusc în amintiri. Pe chipul său apare nostalgia. Nici nu a simțit când Sigyn s-a apropiat de el. Ea s-a ridicat pe vârfuri și s-a uitat peste umărul lui, la obiectul pe care îl ținea în mâini:

- Încă mai ai vechitura asta? întreabă ea.

- Este primul cadou pe care mi l-ai dat. Chiar în noaptea de dinaintea nunții.

- Este? Nu îmi mai aduc aminte...

- Nu mai ți minte? Loki se întoarce spre ea surprins și o privește în ochi. Tu mai ști ce cadou ți-am dat atunci?

- Nu. Nu cred.

- Și se spune că femeile sunt mai sentimentale decât bărbații!

- Cred că noi suntem o excepție.

- Poate că ai dreptate. Suntem o excepție în multe cazuri... Dar tu ești excepțională.

- Unde ai învățat să strecori complimente la fiecare pas?

- Am citit undeva: „Soție fericită înseamnă viață fericită". Iar la flori nu mă pricep deloc. În plus, florile sunt mai scumpe...

- Zgârcit mai ești! exclamă Sigyn râzând.

- Să nu mă învinuiești dacă te trezești cu niște Amorphophallus titanium, da?

- Parcă nu te pricepeai la flori!

- Este singura pe care am cumpărat-o...

- Pentru ce?

- Pentru a ascunde mirosul de cocaină...

- Îi iei flori cocainei, dar nu și mie?

- Spune-mi ce flori vrei și îți aduc.

- Vreau niște trandafiri roșii ca sângele, lalele negre, ca amurgul și zambile. La ele nu contează culoarea.

- Am înțeles, doamnă!

Loki își lasă pumnalul pe birou, apoi se așază pe scaun și oftează. Își dă jos mantia și o aruncă pe pat.

- Ce s-a întâmplat?

- Multe. S-au întâmplat mult prea multe. Am pierdut pe toate fronturile.

- Dar aici câștigăm.

- Momentan. Dar viziunile mele nu arată deloc bine. Cred că voi pierde de data asta.

Sigyn se așază lângă el și îl mângâie pe spate:

- Nu are rost să fi pesimist.

- În cel mai optimist caz, moartea mea va fi rapidă. Iar tu și Fenrir veți scăpa.

- Ce vrei să spui?

- Nu știu. Chiar nu știu. Am văzut ceva, dar nu sunt sigur ce. Este prima oară când viziunile mele nu sunt clare. Am văzut lacrimi și sânge, te-am văzut pe tine dormind și pe Fenrir cu inima străpunsă de o săgeată. Atâta știu. Eu cred că de data asta m-am întins mai mult decât îmi era plapuma.