Amalia - Vreme de război (vol. 2)

Retragere strategică

Mică victorie. Aceasta fusese o mică victorie, dar una răsunătoare. Și chiar îi ridicase moralul. După ce singura ființă de care îi păsa fusese ucisă, își pierduse scopul în viață. Nu mai avea nimic de pierdut și, deci, nimic de regretat. Putea face orice dorea, fără a se gândi la consecințe. Care putea fi cel mai rău lucru care să se întâmple? Să fie ucis? Atunci s-ar fi reunit cu soția lui.

„Chiar! tresări zeul. De ce să nu mă sinucid? Atunci aș vedea-o iarăși pe Sigyn. Și aș scăpa și de tot calvarul ăsta cu trădarea lui Fenrir și tot restul."

Se ridică de pe scaun și luă Atlaga în mână. Ultimul lucru care îi rămăsese de la soția lui. Și, culmea, primul lucru pe care i-l făcuse cadou. Pe când nu erau nici măcar logodiți...

Puse săgeata în arbaletă. Armă. Îndreptă vârful ascuțit spre inima sa. „Poetic. se gândi el. Moartea ei mi-a sfâșiat inima, iar pentru a o reîntâlni, îmi voi distruge complet inima."

De obicei, în cărțile pe care le citise sau în filme și seriale, în momente ca acesta, personajului i se prelingeau lacrimi pe obraji. Dar de ce să plângă? Nu urma să piardă nimic, dar avea să câștige totul.

Chiar în momentul în care avea să apese pe trăgaci, simte o mână înghețată pe ceafă și aude vocea lui Sigyn:

- Nu este nevoie de asta. Mai gândește-te.

- Pe cine crezi că păcălești? izbucni Loki în râs. Eu sunt zeul magiei negre, eu am inventat înșelătoriile astea.

- Poate. îi răspunse aceeași voce. Dar acum eu le stăpânesc.

Arbaleta i-a trecut prin degete și, cu un clinchet aproape neauzit, se lovi de podea. Loki simți aceleași degete reci de mai devreme pe frunte, apoi pe obraji și în vârful capului. Chiar înainte să adoarmă, zeul surâse:

-Acum înțeleg...

***

Amalia încă stă pe bancheta din spate. Este epuizată de la atâta plâns. „Cine ar fi crezut că o fată ca mine, care am crescut între mafioți și am avut parte de atâtea situații critice, ar plânge în halul ăsta." Se cuibărește pe banchete și încearcă să se culce. Atunci își amintește că este rănită la nas, așa că se întinde spre trusa de prim ajutor.

- Cum te mai simți? o întrebă Ivy care încă conducea.

- Mai bine. Mulțumesc că m-ai ajutat. Nu cred că aș fi reușit să plec de acolo fără tine. Dar unde mergem?

- Nu știu exact. Am mers cât mai departe de rachete. Totuși, cred că știu unde. L-am rugat pe Athonis să ne trimită un elicopter. Nu mai putem rămâne aici.

- Nu pot pleca. Am de câștigat un război.

- Nu. Nu te las aici!

- Este un ordin! Oprește mașina și lasă-mă să cobor.

- Un ordin?! În primul rând, eu sunt colaborator independent, așadar teoretic nu îmi ești superior. În al doilea rând, chiar dacă mi-ai fi, nu ai avea cum să mă pedepsești. Toți soldații au murit.

- Nu îmi aminti! Dacă mai aduci vorba de bombardament, te împușc!

- Da, să trăiți!

- Oprește mașina! Vreau să mă duc la ai mei.

- Sunt toți morți!

- Mai este o bază militară. Aceea care a fost distrusă era cea principală, dar mai am trupe împrăștiate pe insulă.

- Nu te pot lăsa să pleci. Ești rănită și distrusă emoțional. Nu ai șanse de izbândă.

- Cât timp ai fost în tabără?

- Trei ani. Doi ca recrut și unul ca instructor.

- Unde ai fost instructor?

- Ce întrebare e asta? Normal că la Doctori!

- Deci ști să bați?

- Normal! pufni Ivy.

- Vreau să oprești mașina și să ne duelăm. Câștigătoarea alege direcția.

- Doar nu vrei să te bați cu mine când ești în starea asta, nu?

- Ba sigur că da!

- Abia ți s-a oprit sângerarea de la nas. Orice smucitură îți redeschide rana. Apoi ești ruptă de oboseală de la cât ai plâns și nici nu ți-ai revenit complet după împușcătură. Stai cuminte.

Clic! Se aude din spate, iar Ivy simte o țeavă rece pe ceafă.

- Ce vrei să faci? întrebă ea, nevenindu-i să creadă.

- Oprește mașina și coboară.

- Am eu o propunere mai bună. Lasă pistolul jos și hai să discutăm.

- Ce este de discutat? izbucni Amalia. Împăratul l-a ucis pe Jormungand. Tu cum te-ai simți dacă Athonis ar muri?

- Nu vreau să îmi închipui.

- Nimeni nu vrea să își închipuie cum este să îți pierzi sufletul pereche și, totuși multora li se întâmplă.

- Lasă pistolul. Dacă mă împuști acum, mașina se va duce în prăpastie.

- În momentul acesta nu îmi este teamă de moarte.

- Dar mie îmi este, te asigur. Așa că, te rog, lasă arma. Mergem la heliport și urcăm în elicopter. Acolo poți să mai tragi o porție de plâns pe umărul meu, dacă simți nevoia. Plecăm în Griselda pentru o vreme și te găzduiesc la castel pentru cât este nevoie. După ce îți revii, ne întoarcem cu forțe, planuri și speranțe proaspete și îl facem pe Împărat, Lord, Rege, ce-o fi să plătească. Ce spui?

- Pare un plan mai bun decât al meu...

- Al tău era să mă împuști și să te arunci în prăpastie! Orice plan este mai bun decât acela!

- Ai dreptate. spuse Amalia cu un zâmbet trist, retrăgându-și pistolul.