Încredere fără urmă

Capitol IX : Blestemul

Elena se trezi brusc, învelită în cearșafuri mototolite, simțind căldura ciudată a patului care părea să o înghită, imobilizând-o. Deschise ochii și pentru o clipă nu fu sigură dacă ceea ce experimentase fusese un vis sau realitate. Încercă să-și recapete controlul asupra respirației, dar inima îi bătea cu putere, ca și cum ar fi fost prinsă în ghearele unui coșmar. Își ridică încet capul de pe pernă, simțind o migrenă surdă care-i pulsa la tâmple. În întunericul din jurul ei, camera părea mai mare și mai goală decât de obicei. Afară, cerul era încă cufundat în noapte, un semn clar că nu dormise prea mult. Fiecare secundă petrecută în acea stare de trezie incertă părea să se prelungească nejustificat.

Privirea i se plimbă prin cameră, încercând să distingă contururile obiectelor cunoscute. Pereții, mobila, totul părea învăluit într-o ceață groasă, de parcă ar fi privit printr-un văl. Își simțea inima bătând necontrolat, o teamă nedefinită începând să se strecoare în mintea ei. Se ridică din pat, fiecare mișcare părând să fie urmată de o senzație de vertij și o stare de neliniște profundă.

Se îndreptă încet spre întrerupătorul de lângă ușă, cu pași mici, aproape ezitanți, ca și cum ar fi pășit pe un teren necunoscut. Degetele îi găsiră întrerupătorul și cu un mic click, lumina albă străbătu camera. Elena clipi, ajustându-se la lumina puternică, dar ceea ce descoperi îi dădu un sentiment de ușurare și confuzie simultană. Camera era goală, la fel cum o lăsase înainte de a adormi. Bărbatul... nu mai era acolo. Își duse mâna la piept, încercând să își calmeze respirația greoaie. Suflă adânc, încercând să își liniștească bătăile rapide ale inimii. Poate că totul fusese doar un vis. Poate că mintea ei, încă sub influența somnului, o păcălise.

Se îndreptă spre baie, lăsând lumina aprinsă în urmă, ca un fel de scut împotriva întunericului. Fiecare pas îi confirma că era trează, că era în siguranță, dar acel sentiment de neliniște refuza să o părăsească complet. În baie, își privi reflexia în oglindă, încercând să-și alunge gândurile tulburi. Dar undeva, în adâncul minții ei, rămase întrebarea: ce fusese real și ce fusese doar un joc al imaginației?

Îngheță în loc, inima îi tresări din nou, de parcă ar fi fost strânsă în pumnul unui necunoscut. Vocea gravă care răsunase din dreptul ușii deschise îi pătrunse adânc în minte, amplificându-i frica și neliniștea. Se întoarse brusc, ca și cum ar fi sperat că ceea ce auzise era doar o halucinație.

Însă acolo, în cadrul ușii, stătea bărbatul pe care îl crezuse doar o iluzie a visului. Își sprijinea nonșalant un umăr de perete, iar privirea lui pătrunzătoare părea să o sfâșie în bucăți. Figura sa era umbrită parțial de lumina slabă, dar contururile sale erau suficient de clare pentru a-i alimenta frica.

-Nu, îngeraș, repetă el cu o voce joasă, care părea să vibreze în aerul din jurul lor. Nu ai visat. Totul a fost real.

Cuvintele lui răsunau în tăcerea apăsătoare, iar pentru o clipă, Elena simți că pământul i se clatină sub picioare. Simțea cum fiecare fibră din corpul ei țipa pentru a fugi, dar picioarele îi erau înțepenite, ca și cum ar fi fost ancorate în loc. Ochii îi erau fixați asupra lui, încercând să înțeleagă cine era acest bărbat și ce căuta în casa ei.

Cu o încetineală aproape calculată, bărbatul se desprinse de perete și păși în cameră, mișcările lui fiind la fel de fluide ca ale unui prădător care se apropie de pradă. Fiecare pas pe care îl făcea părea să umple camera cu o tensiune ireală, iar aerul devenea tot mai greu de respirat.

Elena își adună toată voința pentru a vorbi și cu o voce tremurândă reuși să întrebe:

-Ce ești tu? Ce vrei de la mine?