Încredere fără urmă

Capitol V : Rădăcini din întuneric

Elena a ajuns în fața ușii care ducea spre podul întunecat. Deși rațional știa că nu avea cum să fie Hades acolo, curiozitatea și un sentiment profund de neliniște o împingeau înainte. Cu o respirație adâncă, și-a aprins lanterna și a pășit în încăperea întunecată, cu pași timizi.

Podul era o încăpere mare, cu grinzi de lemn masiv și un aer prăfuit, încărcat de vechimea timpului. Lumina slabă a lanternei ei se reflecta vag în umbrele adânci, creând un joc de contururi și forme misterioase pe pereți. Elena căuta cu atenție, mișcând lanterna în toate direcțiile, încercând să descopere ce ar putea să ascundă acel loc tăcut și uitat de vreme.

În timp ce explora colțurile întunecate ale podului, Elena simțea cum frica începe să o cuprindă. Cu fiecare pas pe care îl făcea, sunetul pașilor ei părea să se adâncească în liniștea adâncă a încăperii, amplificând senzația de singurătate. Lanterna ei, un obiect prețios și de neînlocuit în acel întuneric adânc, începea să tremure în mâinile ei. Deodată, flacăra din lanterna ei a început să se clatine și, cu un zgomot subtil, s-a stins complet, lăsând-o pe Elena în bezna totală.

Într-o clipă, întunericul a înghițit totul în jurul ei. Elena simțea cum frica îi strânge gâtul, cum inima îi bate cu putere în piept și cum o panică profundă o învăluie. Întunericul era ca o mantie grea care o sufoca, iar simțul orientării se pierduse complet. Era ca și cum spațiul în care se afla s-ar fi micșorat la dimensiunea fricii ei. Încercând să-și adune curajul, Elena și-a dat seama că trebuia să se îndrepte spre ușă pentru a găsi lumina. Avea nevoie de acea lumină pentru a scăpa de această teroare care o copleșea. Cu mișcări încete și tremurătoare, a făcut pași în direcția ușii. În întuneric, nu putea să vadă nimic, dar își amintea vag poziția ușii, ghidată mai mult de memorie decât de vreo indicație vizuală.

După câteva momente de mers stângaci, Elena a ajuns în fața ușii. Cu mâinile tremurând, a întins palma spre clanță, simțind recele metalic sub degete. Când a apucat clanța și a început să o rotească încet, a simțit o briză rece și misterioasă, ca o suflare, care i-a mângâiat gâtul. A fost un sentiment straniu și neliniștitor, ca și cum cineva sau ceva o urmărea din întunericul înconjurător.

Panica i-a cuprins tot corpul. Elena a tras brusc de clanță, deschizând ușa cu un zgomot scurt. Lumina de pe hol a pătruns timid în pod, oferind doar un vag cerc de lumină în jurul ei. În acel moment, întunericul părea să se retragă puțin, lăsând loc luminii pentru a împrăștia o parte din teroare. Întunericul se retrăgea lent, dezvăluind colțurile ascunse ale podului și siluetele obiectelor prăfuite.

Și atunci, din colțul întunecat al podului, Elena a observat o mișcare neașteptată. O pisică cu blană de culoare neagră ca de abanos a ieșit nesigură din întuneric, alunecând în lumina slabă care pătrundea din hol. Pisica părea să fie la fel de surprinsă ca și ea de întâlnire. Elena a respirat adânc, recunoscând brusc că frica ei fusese alimentată de imaginea vagă a pisicii în întuneric.

Cu un zâmbet de ușurare, Elena s-a aplecat încet și a luat pisica în brațe. Furioasă pe sine pentru că fusese atât de înfricoșată din cauza unui simplu animal, a început să o mângâie ușor, simțind cum tensiunea din trupul ei începe să se diminueze. Pisica, părând să fie conștientă de afecțiunea ei, a început să miaune ușor și să se toarcă, simțind că este în siguranță.

-Să nu mai faci asta niciodată, a murmurat Elena, râzând ușor. Pisica a răspuns printr-un scurt miorlăit și s-a ghemuit confortabil în brațele ei, bucurându-se de căldura și siguranța oferite de stăpână.

Elena a mers cu pisica în brațe spre ușa podului și a închis-o cu grijă, oprind pătrunderea întunericului din nou în încăpere. Apoi a pășit pe hol și a deschis ușa către dormitorul ei. Cu pisica încă în brațe, a intrat în cameră și a închis ușa după ea.