Abisul Adevarului

Capitolul 4

   Julian s-a trezit, cu inima bătându-i în piept. Transpirația i se lipise de piele, și respirația îi veni în gafaituri zdrentuite. Pentru o clipă, rămase nemișcat, dezorientat, incercand sa se scuture de ghearele cosmarului. Mesajul de pe oglinda, soaptele batjocoritoare și gura cusută a fetei ii stăruiau în minte.

   Ochii i s-au îndreptat spre oglinda din colțul camerei, unde apăruse cuvintele noaptea trecută – Adevărul vine... Și este mai rău decât îți imaginezi. – Dar acum, sticla era curată, nemarcata. Nu a rămas niciun semn al mesajului ciudat. Își imaginase totul? Coșmarul se agăța de el chiar și după trezire?

   Julian se forță să se ridice din pat, cu membrele grele de epuizare.

   Se apropie de oglindă cu precauție, asteptandu-se pe jumătate ca cuvintele să reapară în momentul în care atingea suprafața, dar sticla a rămas limpede, reflectand doar chipul lui palid și obosit. A mai șters încă o dată oglinda cu maneca, doar ca sa fie sigur. Nimic.

   A scăpat o respirație tremurată. Poate a fost doar mintea lui care i-a jucat feste. Poate că coșmarul îi deforma realitatea, făcându-l să vadă lucruri care nu existau. Dar în adâncul sufletului, Julian știa mai bine. Coșmarurile se agravau și umbrele se apropiau.

   Încercând să se scuture de neliniștea persistentă, Julian s-a îmbrăcat repede și a coborât scările. Casa bunicii era liniștită, aproape prea liniștită, de parcă chiar pereții își țineau respirația. Și-a luat rucsacul și a plecat fără micul dejun, nevrând să zăbovească în atmosfera înăbușitoare mai mult decât era necesar.

   Mersul până la școală a fost diferit în acea zi. Zumzetul obișnuit al cartierului, zumzetul îndepărtat al traficului, toate păreau înfundate, ca o lume care se estompează în fundal. Gândurile lui Julian se tot întorceau la coșmaruri — fata cu gura cusută, oamenii apropiați lui din pădure. Ce voiau? Și de ce s-a simțit totul atât de real?

   La școală, a făcut tot posibilul să se concentreze pe rutinele banale ale zilei. A zâmbit, a râs la glumele lui Daniel și s-a prefăcut că nimic nu este în neregulă. Dar adevărul îl roade, o greutate constantă în adâncul stomacului. De fiecare dată când îi vedea pe Kayla sau pe Daniel, cuvintele din oglindă îi răsunau în minte: "Vin după tine."

   În timpul prânzului, Julian nu a mai suportat. I-a tras pe Daniel și pe Kayla deoparte, departe de cantina aglomerată. Vocea îi tremura în timp ce vorbea.

   – Am mai avut un coșmar, șopti el. Mai rău decât înainte.

   Kayla s-a încruntat, îngrijorarea gravată pe chipul ei.

   – Julian, ești sigur că sunt doar coșmaruri? Te-ai purtat foarte ciudat în ultima vreme.

   Julian dădu din cap, privirea lui zbârnaind agitată între prietenii săi.

   – Cred... cred că jurnalul îmi face ceva. Mi-am pus o altă dorință și...

   – O dorință? îl întrerupse Daniel, ridicând o sprânceană. Omule, nu pot sa cred ca încerci prostia asta. Devine ridicol.

   – Pe bune, spuse Julian repede. "De cand am făcut ce scria în jurnal... mă simt diferit. Coșmarurile... îmi arată lucruri. Lucruri întunecate. Despre voi. Despre ce se va întâmpla.

   Daniel chicoti, deși sunetul era neliniştit.

   – Hai, omule. Te sperii. E doar o carte veche stupidă.

   Julian își strânse pumnii, frustrarea clocotind în el.

   – Nu este doar o carte, Daniel! Am văzut lucruri – lucruri pe care nu le pot explica. Și cred că... cred că cineva mă urmărește.