Abisul Adevarului

Capitolul 2

   Noaptea era ciudat de tăcută în timp ce Julian zăcea în pat, lumina slabă a lumânării acum stinse încă pâlpâind în mintea lui. Încercase să îndepărteze ritualul din mintea lui, repetandu-și ca e nimic altceva decât un joc copilăresc, un joc curios care nu reușise să dea niciun rezultat. Cu toate acestea, neliniștea se agăța de el ca o a doua piele, o forță invizibilă care refuza să-și dea drumul, oricat de mult încerca sa scape de ea.

   Somnul veni încet, trăgându-l în îmbrățișare ca o ceață grea. Mintea lui Julian s-a mutat în derivă, marginile gândurilor lui încețoșându-se în timp ce în cele din urmă a cedat în fața epuizării care se acumulase de-a lungul zilei. Dar, pe măsură ce a cedat in fata somnului, ceva întunecat și rece s-a strecurat în adâncurile minții lui.

   Stătea în mijlocul unei păduri dese, cu aerul dens de miros de pământ umed și de frunze putrede. Copacii se profilau sus, deasupra lui, cu ramurile lor răsucite zgâiindu-se spre cer ca niște degete scheletice. Luna, plină și roșie ca sângele, aruncă o lumină bolnăvicioasă peste peisaj, luminând calea din față cu o strălucire nefirească.

   Julian se cutremură, frigul pătrunzându-i în oase.

   S-a uitat în jos, realizând că era desculț, pământul de sub el rece și umed. Inima lui începu să-i bată repede în timp ce făcu un pas înainte, pămantul pădurii zgâiindu-i sub picioare. Fiecare umbră părea să se miște, fiecare foșnet de frunze o șoaptă în întuneric.

   – Acesta nu este real. Nimic nu este real, își spuse el, dar cuvintele păreau goale, pierdute în tăcerea apăsătoare. Pădurea era vie, copacii îl priveau, cu rădăcinile lor noduroase încolăcindu-se din pământ ca degetele cadavrelor îngropate.

   A continuat să meargă, fiecare pas mai greu decât ultimul. Poteca dinaintea lui se întindea mai adânc în pădure, copacii devenind din ce în ce mai groși, ramurile lor împletindu-se pentru a bloca cerul. Lumina lunii s-a estompat, înlocuită de un întuneric nefiresc care părea să bată cu o viață proprie.

   În timp ce Julian înainta, a observat ceva ciudat – o siluetă, mică și fragilă, care stătea în mijlocul cărării din față. Silueta era cea a unei fetițe, cu spatele la el, rochia ei albă pătată de pămant, și ruptă la margini. Părul ei, lung și negru, îi atârna într-o cascada întunecată pe spate.

   Lui Julian i s-a blocat respirația în gât. Știa, instinctiv, că aceasta era fata din jurnal – cea care îi apăruse în minte. Cea care ii ceruse ajutorul.

   "Ajută-mă..."

   Vocea ei răsună în urechile lui, blândă și rugătoare. Dar mai era și altceva în ea – ceva întunecat, ceva care îi ingheta sangele-n vene.

   Făcu un pas precaut spre ea, dorința de a ajuta, se lupta cu frica, în interiorul lui, pentru a castiga puterea. Dar pe măsură ce se apropia, aerul devenea mai rece, umbrele din jurul lui îngroșându-se ca cerneala în apă.

   – Cine eşti? strigă Julian, cu vocea tremurândă în timp ce tăia liniștea. Fata nu s-a mișcat, corpul ei mic învăluit într-o liniște nefirească care i-a trimis un fior pe șira spinării.

   Se apropie mai mult, cu inima bătându-i în piept.

   – Ce vrei? strigă din nou, așteptând un răspuns.

   Fata se întoarse brusc cu fața la el, – parcă abia dandu-si seama de prezența lui – cu mișcările ei sacadate și nefirești, de parcă ar fi fost o marioneta cu sfori, controlata de un papusar. Când în sfârșit se uită la el, Julian simți cum sângele i se scurge de pe față. Ochii ei erau întunecați, și goi, fața ei palidă și lipsită de expresie, ca o păpușă de porțelan lăsată afară în ploaie. Dar gura ei l-a îngrozit cel mai mult – era cusută cu ață groasă și neagră, cusăturile trăgându-i buzele într-un zâmbet grotesc.