Sub acoperirea minciunilor

CAPITOLUL 1: O moarte neașteptată

I

     Picăturile de ploaie se loveau violent de parbrizul unei mașini ce gonea pe autostrada pustie, într-o după-amiază înnorată de octombrie. Șoseaua devenise alunecoasă, dar acest lucru nu reprezenta un pericol pentru Freya Werner, care stăpânea arta șofatului de la vârsta de șaisprezece ani, când tatăl ei o urcase pentru prima oară la volan și o învățase să conducă, în ciuda protestelor soției sale. Radioul se auzea în surdină, fiind acoperit de zgomotul ploii, iar tânăra fredona o melodie ce îi rămăsese în minte încă de dinainte să intre pe autostradă.

     Era aproape ora șapte și mai avea de mers încă o jumătate de oră până la destinație, iar indicatorul ce anunța o parcare peste un kilometru îi aminti de faptul că nu mai mâncase nimic de la ora șase dimineața. Avusese o zi grea la serviciu, iar când ajunsese acasă își împachetase lucrurile în grabă și pornise la drum. Oare să facă un mic popas și să își cumpere ceva de mâncare sau să își continue drumul pentru a ajunge cât mai repede la destinație? Nu știa dacă era așteptată cu cina pregătită, însă era convinsă de faptul că Agnes și Daphne trebuiau să fie distruse, iar ea nu își putea permite să se așeze la masă înainte de a-și consola rudele.

     Freya decise așadar să ia o binemeritată pauză și încetini, părăsind autostrada pentru a pătrunde într-o parcare amenajată, de unde își putea cumpăra ceva de mâncare de la benzinăria pustie. Opri mașina în fața magazinului, ocupând două locuri de parcare, apoi se strecură înăuntru și ceru un sandviș mare cu mult cașcaval și șuncă din care mușcă nerăbdătoare. În clipa în care ușile culisante se deschiseră în fața ei, o mașină efectuă parcarea cu spatele lângă a sa, trecând milimetric pe lângă una din oglinzile retrovizoare, ceea ce o înfurie pe tânără, care își îndesă gustarea în geantă și se apropie de noul venit, ce tocmai cobora din autoturism.

     – Ce faci, dom'le, nu știi să te uiți în oglinzi când dai cu spatele? Nu vezi câte locuri libere sunt? Ce ți-ai găsit să îmi freci mie oglinda, hm?! sări ea înțepată.

     Bărbatul în vârstă de aproximativ treizeci și cinci de ani o studie pe fată din cap până în picioare, apoi aruncă o privire asupra celor două mașini și spuse, fără a se lăsa călcat în picioare:

     – Mi se pare că tu ești cea care nu știe să parcheze! Sau poate nu știi că linia e trasată pentru a delimita locurile de parcare, nu pentru a fi călărită!

     – Hai, ia mai du-te naibii! îi răspunse Freya în timp ce îl ocoli pentru a intra în mașina ei. N-am timp de idioți ca tine, am văzut destui azi! adăugă, trântind portiera.

     „Tâmpitul! Are senzația că nu știu să manevrez o mașină, nu? Dacă ar vedea cum conduc în timpul misiunilor ar face pe el de frică!" gândi tânăra, scoțându-și sandvișul din geantă. Îi pierise orice urmă de foame, așa că îl aruncă pe scaunul din dreapta și băgă cheia în contact, dornică să ajungă la destinație cât mai repede posibil.

     Vântul se mai potolise, stropii de apă deveneau tot mai mici, iar un curcubeu tăia cerul în două, oferindu-i tinerei o priveliște mirifică pe care însă aceasta nu o remarcă, fiind adâncită în gânduri. Trecuseră câțiva ani de când nu mai condusese pe acel drum, însă își amintea fiecare indicator și fiecare bucată de șosea de parcă le-ar fi văzut cu doar câteva zile în urmă. Nu putea spune că îi fusese dor de rudele sale sau de satul în care se născuse, dar câteva zile petrecute acolo aveau să o ajute să uite de stresul de la muncă, deși era conștientă de faptul că atmosfera avea să fie apăsătoare și că era puțin probabil să vadă pe cineva zâmbind în acele câteva zile pe care avea să le petreacă împreună cu familia vărului ei. La urma urmei, pierduseră o persoană dragă...