Ultimul dans...⚘️🥀

4.Umbrele Adevărului

Lumina albă îi orbi pentru o clipă, dar, pe măsură ce pășeau mai departe, umbrele începură să le dezvăluie un peisaj complet străin. Podeaua părea de piatră, dar cu o textură aproape fluidă, schimbătoare, ca și cum fiecare pas i-ar fi făcut să alunece ușor pe suprafața ei rece. Întunericul își făcea loc treptat, transformând lumina în pâlpâiri spectrale ce se pierdeau în depărtare. Sunetul acela șoptit, ciudat, le învăluia mințile, ca o melodie veche, amenințătoare, ce părea să vină din toate direcțiile.

Ana își încleștă pumnii, iar Gabriel simți frisoane care-i străbăteau tot corpul. Pe măsură ce înaintau, o senzație de deja-vu îi copleșea, ca și cum locul acela le era cumva familiar, dar complet schimbat, distorsionat.

„Ce e locul acesta?" murmură Isabelle, fără să aștepte un răspuns, de parcă întrebarea era adresată doar ecourilor care pluteau în jurul lor.

Din față, o ceață albastră, învăluitoare, începu să prindă formă, dezvăluind treptat siluete neliniștitoare. Umbrele păreau să-i privească, însă fără ochi, fără trăsături precise. Erau doar contururi amorfe care se mișcau lent, ca o coregrafie a necunoscutului, acoperind calea lor cu o prezență amenințătoare.

„Nu suntem singuri aici," spuse Victor, privindu-i cu o privire întunecată, plină de neîncredere. „Orice ar fi, trebuie să ne păstrăm calmul."

Înainte de a putea face vreun alt pas, o umbră mai mare, mai întunecată decât toate celelalte, se desprinse din ceață și se apropie de ei. Fără avertisment, un glas adânc, răsunător, le străpunse mințile:

„Ce căutați aici, muritorilor?"

Un fior înghețat le traversă corpurile, iar fiecare dintre ei simți o neliniște stranie. Vocea părea să vină din adâncurile pământului, dintr-o lume pe care niciunul nu o putea înțelege.

Gabriel își adună curajul și răspunse cu o voce gravă, dar fermă:

„Căutăm adevărul. Și nu ne vom opri până nu-l vom găsi."

Vocea râse, iar ecoul se prelinse ca o umbră pe pereți, acoperindu-i. „Adevărul... e un dar și o povară. Alegeți, dar amintiți-vă, fiecare răspuns aduce un preț."

Umbrele din jurul lor începură să se retragă, creând un culoar întunecat, iar la capătul acestuia o ușă imensă, sculptată în piatră, îi aștepta.

Personajele se priviră între ele, ezitând pentru o clipă, dar Gabriel le făcu semn să-l urmeze. Pășeau încet, ascultând ecoul pașilor care părea să se îngroașe în aerul învăluitor. Pe măsură ce se apropiau de ușa sculptată, detalii neliniștitoare începeau să se contureze în piatră: chipuri încremenite în agonie, simboluri necunoscute, linii care păreau să se împletească într-o poveste de o cruzime nemaiîntâlnită.

Ana simți cum o mână rece îi strânge încheietura. Era Isabelle, iar fața ei palidă arăta cât de terifiată era.

„Nu putem merge mai departe. Simt că locul ăsta... e greșit," șopti Isabelle, tremurând.

„Niciunul dintre noi nu știe ce e aici, dar înapoi nu ne putem întoarce," îi răspunse Gabriel. „Trebuie să fim mai puternici decât frica."

Dintr-odată, un sunet ascuțit, ca un țipăt înfundat, se auzi din spatele ușii masive. O tensiune apăsătoare se așternu peste grup, iar Victor, cu maxilarul încleștat, se apropie de Gabriel.

„Suntem pregătiți pentru asta?" întrebă el, însă Gabriel nu răspunse, doar încuviință din cap.

Cu un efort comun, împinseră ușa grea, iar aceasta se deschise, dezvăluind o încăpere vastă, cu pereți înalți, acoperiți de oglinzi murdare și crăpate, ce păreau să reflecte lumina într-un mod straniu, distorsionat. Fiecare oglindă reflecta nu doar chipurile lor, ci și umbre, forme neclare care nu păreau să aparțină lor. Era ca și cum încăperea aduna în ea toate temerile și gândurile lor cele mai ascunse.