Ultimul dans...⚘️🥀

6.Ecouri din trecut

O lumină caldă, abia perceptibilă, îi înconjura încă. Fiecare pas părea o reamintire a momentului pe care îl trăiseră, de parcă ecourile din acea întâlnire misterioasă continuau să răsune în tăcerea care îi învăluia. Așezându-și privirea asupra locului familiar, Gabriel simți că deși totul arăta la fel, ceva era schimbat în mod ireversibil. Nu mai era doar locul în care se aflau, ci erau ei - fiecare purta acum în adâncul ființei o bucată din acel adevăr.

Ana privi în jur, strângând în mână o amintire nedefinită, un sentiment de încredere și, totodată, de teamă față de ce urma să descopere. În liniștea momentului, cuvintele lui Gabriel răsunau încă proaspete: „Adevărul nu trebuie să ne distrugă, ci să ne unească."

În fața lor, o cărare necunoscută se contura încet, ca și cum abia își găsea forma, invitându-i într-o lume a amintirilor neștiute. Pașii lor, acum uniți, se îndreptau spre acea lumină care-i ghida, iar în inima fiecăruia vibra aceeași promisiune: să rămână împreună, să caute, să înțeleagă - fără a se pierde.

Cu fiecare pas pe care îl făceau, simțeau cum aerul devenea mai dens, încărcat de amintiri pe care nu și le puteau explica, dar pe care le simțeau adânc în suflet. Părea că locul îi recunoștea, iar liniștea ce-i învăluia avea o familiaritate tulburătoare. Era ca și cum, deși plecaseră din acest loc, el îi păstrase pe toți într-un fel de memorie tăcută, gata să le dezvăluie ceva ascuns din trecutul lor.

Gabriel, cu privirea pierdută într-un punct invizibil, simți o ușoară tresărire în piept. Își întinse mâna, ca pentru a atinge ceva invizibil, iar în acel moment un sunet adânc, aproape un murmur, răsuna în jur. Era ca o chemare, ca o voce venind din adâncurile timpului, încărcată de fragmente de viață și de adevăruri uitate.

„Simțiți și voi asta?" murmură Ana, strângându-și brațele în jurul trupului, ca și cum ar fi încercat să se protejeze de o senzație pe care nu o înțelegea complet. „E ca și cum... ceva ne vorbește. Ceva ce nu putem vedea."

Victor încuviință în tăcere, privindu-i pe ceilalți cu o expresie serioasă. „E un ecou. Un ecou dintr-un timp care ne aparține și, totuși, nu e al nostru. Parcă purtăm în noi o istorie pe care o uitaserăm, dar care acum începe să iasă la suprafață."

Cu fiecare pas, zgomotul devenea mai intens, iar în jurul lor, umbrele prindeau contururi neclare. Nu era doar întunericul obișnuit, ci o rețea de forme și figuri, ca amintiri ale celor care fuseseră acolo înainte. Fiecare își simțea inima bătând mai tare, împins de o curiozitate amestecată cu teamă.

Isabelle își întoarse privirea spre grup, cu o expresie de calm stăpânit. „Poate că adevărul nu trebuie să fie doar al nostru. Poate că ecourile acestea sunt ale lor, ale celor care ne-au precedat. Și poate că, de data asta, avem șansa să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat."

În acel moment, un vânt rece pătrunse în încăpere, amintindu-le de efemeritatea a tot ce trăiau. Înaintau împreună, ca niște umbre străine și totuși familiare, purtate de promisiunea unei descoperiri care avea să le schimbe viața - sau poate chiar destinul întregului loc.

Tăcerea devenea apăsătoare, iar ecourile trecutului se intensificau, de parcă pereții acelui loc vechi începeau să șoptească. Sunetele semănau cu frânturi de voci, râsete, suspine. Un val de imagini fragmentate începea să le invadeze mințile - fețe străine, locuri necunoscute, momente care nu le aparțineau, dar care se simțeau straniu familiare.

„Credeți că... toate acestea sunt amintirile celor care au fost aici înaintea noastră?" întrebă Emil, vocea lui trădând o undă de nesiguranță. Privirea lui se plimba neliniștită între umbrele ce păreau să prindă viață în jurul lor.