Ultimul dans...⚘️🥀

8. Într-o lume străină

Lumina din pădurea misterioasă părea să capete o intensitate tot mai mare pe măsură ce grupul pășea mai adânc în locul necunoscut. Fiecare mișcare era acompaniată de un freamăt ciudat, ca și cum natura însăși ar fi fost vie și conștientă de prezența lor. La un moment dat, sunetul unui râu adânc se făcu auzit în depărtare, dar când se apropiară de locul de unde venea zgomotul, totul deveni brusc tăcut. Aerul se răci, iar solul sub picioare se schimbă, devenind dintr-o dată alunecos, ca o mlaștină ascunsă sub o fațadă de iarbă verde.

„Ce se întâmplă aici?” întrebă Emil, încercând să își mențină echilibrul, dar alunecând totuși pe pajiștea care părea să se transforme sub pașii lor.

După ce au trecut cu greu peste fântâna adâncă, grupul se regăsește într-o zonă mai vastă, dar nu mai puțin periculoasă. Cei care au avansat mai repede acum se opresc, privind în jur. Pădurea părea să devină tot mai densă, iar întunericul începea să cadă, înghițind lumina blândă ce încă mai răzbătea din cerurile tulburi. Atmosfera devenea apăsătoare, aproape sufocantă.

„Asta nu se termină niciodată?” Emil aruncă o privire către ceilalți, nedumerit, iar vocea lui părea obosită, deși abia trecuseră câteva minute de la ultima încercare.

„Încă nu,” răspunse Gabriel, privindu-l fix. „Acesta nu este un loc care permite oboseala să ne ia prin surprindere. Trebuie să fim atenți.”

Și chiar atunci, un sunet strident, asemenea unui vânt furios care mătură un câmp, sparge tăcerea. Un freamăt apăsător se ridică dintr-o pădure deasă, de unde răsuna un murmure misterios, ca o chemare din adâncuri. Așa cum s-a întâmplat și în trecut, locul părea să capteze toate sunetele și ecourile lor, iar acum, dintr-un loc necunoscut, o voce joasă și tremurătoare le vorbește:

„Alegeți... Alegeți calea care vă va elibera.”

Toți își îndreaptă privirile spre sursa sunetului, dar nu pot vedea nimic. Însă fiori reci le străbat spinările, fiecare simțind o neliniște crescândă. Întrebarea lor nu era doar ce se află în fața lor, ci mai ales ce vor să lase în urmă și ce vor găsi.

„Nu înțeleg,” șopti Elisabeta, simțind cum frica se adună în pieptul ei. „Ce înseamnă 'calea care ne va elibera'?”

Isabelle, cu o voce fermă, se întoarse spre ceilalți: „Trebuie să înfruntăm aceste alegere. Știm că nu putem merge mai departe fără să înțelegem ce înseamnă această chemare. Unii dintre noi vor trebui să aleagă... care dintre drumuri duce spre salvare și care spre pierzanie.”

„Și cum știm care e corect?” întrebă Victor, deși întrebarea rămânea fără răspuns.

Deodată, o lumină difuză, aproape etereală, începu să se vadă prin ceața care le învăluia calea. În fața lor apărea un fel de drum bifurcat – un drum din piatră, curat și drept, și un altul, umbrit și plin de vegetație sălbatică. Între cele două, un obiect strălucitor, asemenea unui cristal, părea să le arate calea. În aerul greoi, fiecare dintre ei simți o fior adevărat, dar totodată o atracție inexplicabilă față de cristalul misterios.

„Trebuie să alegem acum,” spuse Gabriel, iar vocea lui vibra de o determinare ce părea să răsune în toți.

Ana, care până atunci tăcuse, își privi prietenii, conștientă de ce urma. „Nu există o alegere ușoară aici. Dar trebuie să facem acest pas, fiecare cu propriile îndoieli și temeri.”

Timpul părea că se oprește, iar ecoul vorbelor lor se pierdu în abis. Deodată, grupul se împărți. Fiecare simțea presiunea alegerei, dar și libertatea de a merge pe calea sa. Unii au simțit că drumul din piatră le promite siguranță, alții au ales să urmeze calea întunecată, ghidați de ceva ce nu puteau explica.