Ultimul dans...⚘️🥀

1.Lumina in intuneric.

Luminile sălii de bal se sting. Deodată, totul devine întunecat, iar doar ecoul pașilor se mai aude pe podeaua lucioasă...Ana simte cum inima îi bate nebunește în piept, dar își ține respirația, refuzând să își arate teama. Asta este seara. Ultima seară. Ultimul dans.
Cineva o privește din umbră.
Nu-l vede, dar știe că e acolo. Prezența lui o apasă ca o mantie grea, inconfundabilă. O senzație stranie îi cutremură corpul, iar un fior rece îi străbate șira spinării. Nu e doar neliniște. E frica.
,,Sunt doar eu... sau cineva mă urmărește?" gândul îi răsună în minte, dar refuză să-l lase să capete contur. Totul trebuie să meargă bine. Trebuie să fie perfect. Și, totuși, adânc în interiorul ei, Ana știe că nu există nicio cale de întoarcere.

Pașii pe care îi face sunt mecanici, dar aproape instinctuali. Nu poate să se oprească acum. Iar muzica... Muzica începe din nou, ritmică, pulsantă, parcă înghite întreaga sală. Își încrucișează brațele cu partenerul de dans, dar dintr-o dată, un șuier de aer rece îi trece prin păr. Privirea lui Adrian, bărbatul care i-a fost alături în fiecare pas până acum, devine distantă și străină. Nu îl recunoaște. Nu mai e el. Nu mai este nimic din ceea ce credea că știe.
„Aici nu e loc de greșeli", îi șoptește la ureche, iar vocea lui sună... diferit. Mai adâncă. Mai rece.

Ana simte cum îi crește tensiunea în piept. Picioarele i se balansează necontrolat. Ceva nu e în regulă. „Acum sau niciodată", își spune, încercând să-și alunge teama. Dar ceva o trage într-o direcție pe care nu o poate înțelege.

Se întoarce spre ușă, dar aceleași ochi întunecați o urmăresc din spatele cortinei de fum. Nu e doar o stare de neliniște. E real. Cineva vrea ceva de la ea.
Și în acea clipă, știe că tot ce a făcut până acum a fost o capcană.

Ana își simte picioarele cum cedează sub greutatea propriilor gânduri. Timpul parcă se oprește. Fiecare bătaie a inimii este amplificată, fiecare respirație devine un ecou greu în aerul stătut al sălii. Privind în jur, totul se transformă într-o fantezie stranie, ca un vis din care nu poate să se trezească.

Ochii lui Adrian o privesc din umbra, dar ceva e diferit. Nu mai există acea familiaritate caldă, acel zâmbet pe care îl știa atât de bine. În schimb, o neliniște adâncă o cuprinde, iar în privirea lui se citește o ură pe care Ana nu o înțelege. Ochii lui nu sunt doar reci, ci par să o învăluie într-o apăsare tăcută, ca o capcană.

Un fior o face să tresară, dar reușește să-și păstreze calmul și să nu dea înapoi. „Nu acum. Nu încă."
„Ana..." vocea lui Adrian o străpunge, dar de data aceasta nu mai are nimic din dulceața pe care o cunoștea. Este adâncă, gravă, ca o amenințare mascată. „Ai ales să vii aici. Ai ales să dansezi ultima dată."

Își închide ochii câteva clipe, dar gândul nu o lasă. „Ultimul dans." Asta i-a spus de dimineață. Asta i-a spus înainte să o invite la această seară. Dar nu înțelege de ce simte că totul are un scop mai întunecat decât o simplă petrecere de adio. Nu poate să fie doar atât.

În jurul lor, sala de bal pare să se distorsioneze, iar oamenii devin umbre din ce în ce mai vagi. Muzica continuă să răsune, dar sunetul devine tot mai difuz, ca și cum cineva ar manipula realitatea însăși. Un nor de fum alb învăluie pereții, iar în aer plutește o senzație de presiune, ca și cum ar fi prinsă într-un joc pe care nu l-a acceptat niciodată.

„De ce?" Ana îndrăznește în sfârșit să întrebe, vocea ei tremurând, dar privirea rămânând hotărâtă. „Ce vrei de la mine?"

Adrian nu răspunde imediat. Se face o pauză lungă, un interval de tăcere care pare să dureze o eternitate. În acel moment, Ana își dă seama că nu are nicio șansă de a scăpa. Ceva o ține legată de această seară, de această alegere.