Seară de Artist

Oglindă

În fân uscat și nopți grele, lipsite de stele,

Cresc visele mele din spini și nuiele.

Flori înghețate se-nșiră pe sufletul meu,

Își întind rădăcini și mă fac semizeu.

Ceața grea mă învăluie subit,

Cad tot mai jos, sunt tot mai slăbit,

Sunt o rană deschisă ce arde și plânge,

Sunt focul care pocnește oase și sânge.

Din chirpici, lut și paie, un lăcaș ridic,

Un refugiu ascuns de la orice bătaie.

Gândul se stinge, nicio scânteie nu rămâne, nicio văpaie,

Noroaie afară, puroaie, dezgust, ploaie acidă, lipsă de gust.

Cresc flori din iubire, dar toate s-au frânt,

În cioburi ascuțite de vise.

Vântul bate agresiv, dar se simte blând,

E lipsit de nume, fără identitate și fără vorbe imprecise.

Rămâneți la oglindă toți ai casei,

Greierii să-și plângă amarul,

Le vibrează vioara carcasei,

Iar apoi sunt striviți cu ziarul.

E praf de stele, praf de plumb, sau praf de pușcă?

Sunt un martir gras și violent,

Sunt un sfânt cu un gând evident,

Sunt un papă întortocheat și lent.

------------

Era praf de pușcă.

Și se topesc zăpezile, și se ard lichenii,

Închid ochii, se oprește tot, clipesc iar, trec decenii,

Și se așterne liniștea, și se arată niște genii.

Era praf de plumb.

Și soldați înarmați cad rând pe rând,

Și se aștern zăpezile, și cresc iar lichenii,

Din pământ otrăvit și putred se arată alte genii.

Era praf de stele.

Și din ochi străvechi, strălucitori,

Se nasc nopți grele, ca niște tumori,

Și din negură cresc iar, alte genii, ciuperci cu spori.

Și se adună toți, de la mare la mic

Se pun în genunchi, cu mâinile ridicate

Ca niște antene spre rai,

Dar sporii au prins deja mucegai.

Și așa prorocesc cartea morții,

De la mare la mic, de la niciunul la cu toții,

De la apă la foc, de la văzduh la noroi,

Cad stropi, cad capete, cad petale, cad văpăi.

Cad toate puhoi.

Sunete schimonosite de broscoi,

Trei mii de oameni goi,

Geniile dispar, și apar altele noi.