Picaturi marunte de ploaie, cer intunecat, nori gri pe un fundal albastru tarziu.
Nu-i un peisaj apocaliptic, doar ploua. Desi cel mai probabil sunt ultimii stropi ai unei existenta insignifiante. Pentru cine? Toti? Nu toti, dar majoritatea detine mereu ultimul cuvant.
E tarziu...
Nu timpul, timpul sta pe loc. De fapt e 12:00, dar e tarziu pentru regrete.
Si stiu ce suna bizar, stiu ce pare infim in fata oamenilor, dar de ce m-ar opri asta sa scriu? Ei bine nu o s-o faca.
Cred ca au trecut cativa ani de cand am inceput sa-mi dau seama ca realitatea nu-i pentru mine si tot atat de cand am realizat ca tot ce mi se intampla nu e asa firesc cum credeam eu.
Vad, aud, simt...gandesc, doar ca toate astea nu sunt la fel de intamplatoare ca existenta in ochii unui simplu muritor.
Totul a inceput cu un vis, de fapt cu momentul in care am observat prezenta anumitor vise.
Control aproape total asupra iluziei, da si suna atat de normal in interiorul meu. Si inca suna pentru ca face parte din mine.
Am avut mereu insomnie.
Insa totul devine mai intens cand reusesc sa adorm. E o stare care ma plaseaza intre doua lumi, desi visez sunt inca conectata la realitate.
Fiind constienta pot sa-mi creez o lume doar a mea, imaginatia mea devine din ce in ce mai vie...
Dar realizez ca nu o mai pot controla si ma trezesc aruncata intr-un cosmar.
Noaptea e a mea, e labirintul mintii mele.
Visez cu ochii deschisi, imi proiectez sperante in intuneric.
Si-i povestesc, ma trezesc vorbind. Cu cine? de ce? Nici macar eu nu stiu.
Sa simti trairile oamenilor, fiecare stare care ii face sa zambeasca, fiecare lacrima interioara...
Eu simt.
Si din nou suna atat de firesc, doar ca nu e asa pentru ca firescul este creat din ceea ce cred majoritatea oamenilor despre realitate.
Uneori simt atat de intens incat am impresia ca totul face parte din mine, stari care doar ajung sa ma afecteze. Astfel trairile celorlalti devin ale mele.
