Niciodata nu termin ce am de spus.
Da, percep ganduri si da, percep sentimente si nu, nu sunt inca nebuna.
Mi-e atat de dor de nepasare, de momentele in care puteam sa ma imbratisez intr-o asteptare continua. Si mi-e atat de dor de mine, pentru ca timpul deja ma ascunde, ce nu poate schimba se pare ca ascunde.
Sunt un incident, dar ce haotic suna... Stiu ca sunt aproape de sfarsit, insa asta e relativ, cel putin din punct de vedere imaginar. Si asta ma multumeste, intr-un anumit fel.
"Ti-am simtit prezenta" si a fost primul pas. Nu stiu cand. Cred ca de la inceput. Ce prezenta?
Exact asta ma intreb si eu.
Sa incep cu mine, sunt un spirit mai liber ca libertatea in sine pentru ca nu am limite, sau cel putin nu mi le cunosc inca, dar asta poate fi interpretabil.
Deci, sunt ipocrita? Ti se pare... Daca perfectiunea in ochii tai consta in realism atunci poti sa te sinucizi linistit, ai pierdut deja.
Eu sunt ceea ce gandesc, pentru ca eu chiar gandesc.
Stiu ce cred oamenii despre realitate si nu doar pentru ca mintea e o rutina.
Eu nu percep cuvinte, nu gandim in cuvinte...
Nu-i amuzant sa pipai minti, e chiar plictisitor uneori. Cum spuneam interiorul oamenilor e rutina. Nu am spus toti, dar punctez majoritatea de data asta.
Sunt asa de eu uneori ca am mai multe euri. Nu, nu doar stari comportamentale, ci gandiri.
Incep sa cred ca gandirea constienta e singura care ma enerveaza. E atat de reala incat ma sacaie, nu-mi permite control absolut asupra iluziei mele si asta e de-a dreptul chinuitor.
Viata mea a fost calvar, la propriu. Tot ce am avut vreodata a fost un contact mintal si nici macar nu pot sa recunosc prezenta asta.
Inima mea bate, bate pana o aud si apoi nimic. Ma simt atat de singura.
Pasul doi "am vorbit cu prezenta ta" si nici macar nu-mi amintesc, doar am scris asta pe o hartie...doar atat.
