Uneori nu mai vreau sa gandesc, dar imi spun ca e placut sa ma chinui si asta ma tine in viata. As putea sa fac atat de multe, si totusi nu fac nimic, nu spun niciodata nimic...si ma ascund de realitate. De ce?
Cred ca imi e frica sa pierd asta. E atat de intens uneori incat ma doare.
Acea eu se exteriorizeaza din nou in fata oamenilor, acea eu e fericita, acea eu face infarct de la atata ras.
Si lumea mea interioara? Ei bine, acea eu nu face parte din ea.
Nu, nu sunt bine. Ma simt atat de singura, din nou singura.
Si el?
El a patruns in interiorul meu...
Si nu inteleg de ce trebuie sa simt, eu nu vreau sa simt. Ma gandesc la o vesnicie privind acei ochi, auzind acea voce, ma opun si totusi vreau. De ce ma gandesc la el cand de fapt vreau sa uit? De ce plang cand imi doresc atat de tare sa zambesc?
Si totusi nu stiu ce simt...
De ce? Eu nu vreau nimic. Nu vreau decat sa ating timpul pentru o clipa si sa uit totul.
Cateva saptamani de scoala si simt deja ca nu mai rezist. Pasii mei se indreapta lent catre statia de autobuz. Degetele mele se joaca cu snurul din buzunar...snurul lui. Trupul ma ghideaza dramatic in fata unei masini...o nu, nu acum.
Ma lovesc din nou de chipuri idiferente, sunt impisa cu un oarecare dispret. Nu-mi pasa.
Privirea mea se izbeste brusc de el, acel el de care imi era dor. Crunt, dar nu observ persoana de langa el, sau poate nu vreau s-o observ. Imbratisarea lui ma face sa tresar. Oare a simtit? Sper ca nu.
Converseatia noastra devine din ce in ce mai seaca...plec.
De ce ma deranjeaza ca l-am vazut din nou? De ce plang? De ce?
Geamul autobuzului imi raceste obrajii palizi.
Drumul devine din ce in ce mai lung, lacrimile se intensifica. Incerc sa ma abtin, dar trupul cedeaza.
A trecut o ora. Inca privesc pe fereastra camerei mele, inca plang. Inca imi doresc sa renunt.
Gatul meu face din nou contact cu ea, simt frigul. Incerc sa-i vorbesc, dar lumea mea cade.
"Cred ca ai lesinat."
"Ce?"
Chipul ei ingrijorat ma face sa realizez ca inca sunt in viata.
"Esti bine?"
"Sunt bine"
"Nu, nu esti bine"
"De ce m-ai mai intrebat atunci?"
"Nu stiu"
"Asa ma gandeam si eu."
Sora mea isi cara lenes trupul inganandu-ma.
A fost ea, din nou ea...imi era dor de ghiarele ei, imi era dor de urmele de pe corpul meu.
Nu, nu-mi era dor. Ce fel de sadica sunt eu?
