Sunt din nou pe un pat de spital.
O briza calda de vara intra pe fereastra. Tremur usor.
Intunericul imi ascunde din nou lacrimile seci si mor, mor in interior, dar prea scurt.
Si imi e din nou atat de dor de mine...
"Fa-te bine!", "Te iubim", "Ne e dor de tine", "Nu vreau sa mori, nu acum", "Te rog..."
Atatea cuvinte si nimic, nimic nu ma mai poate trezi acum pentru ca nu mai sunt demult.
"Inchide ochii!" In cinci minute o sa adorm, cinci minute si nici macar nu stiu daca o sa ma mai trezesc.
"Dormi!" Dar nu, zece minute si mintea mea e inca treaza, ochii mei inca deschisi. Nu inteleg ce se intampla!
"Anestezia nu functioneaza"
Nu-mi mai pasa.
"Inca odata!"
Sunt ametita, de ce m-am trezit? Sunt in viata? De ce nu ma pot misca? Nu stiu...
Simt cum sunt strapunsa, simt durere in tot corpul. Vreau doar sa scap, insa durerea se intensifica. Simt cum ma prabusesc de durere.
Incerc sa plec...Durerea imi patrunde in interior.
Corpul meu! Privesc trupul nemiscat, privesc doctorii, imi privesc durerea.
Ma izbesc adanc de mine si cad, cad intr-un trup slab. Sangele imi inunda plamanii. Mor? Poate, dar respir...un tub imi permite contactul cu aerul.
Si din nou nu mai vad nimic. Un cor de urlete, oamenii mei plang. Privirile lor imi mangaie chipul. Simt din nou...
"Intrii in operatie!" E a treia oara cand aud asta, gandul ca nu voi mai simti mi-a invadat deja creierul.
Draga eu,
Nu voi muri... nu, inca!
A trecut aproape un an.
Si sunt inca in viata. Corpul meu se obisnuieste cu realitatea, dar urmele dor. Totul doare. Nu ma afecteaza, aerul prea puternic pentru plamanul meu, nu ma afecteaza, oamenii prea fericiti nu ma afecteaza, cuvintele prea reci nu ma afecteaza...nu, sunt bine!
Si mi-e din nou atat de dor de mine, de lumea mea cu aripi.
"Zambeste!"
