După căderea lordului Laufey

Convoiul

Acum, pe insula magică:

- Convoiul deja a debarcat. Nu mai are rost să aruncăm în aer vasele.

- Ba are. Îi vom provoca tatei pagube uriașe. Ai idee cât costă un asemenea vapor? În plus, sunt sigur că au mai rămas ceva capi de mafie pe el... Astfel îl lăsăm pe tata și fără baroni. îi zâmbi lordul logodnicei sale.

- Dar nu avem destui oameni pentru convoi și dacă nu chemăm acum întăriri, nu vor ajunge la timp.

- Atunci facem așa: noi doi ne ocupăm de convoi, iar Athonis și Ivy se ocupă de nave.

- Cum să facem noi doi asta?

- Sunt un zeu, iar tu ești cea mai deșteaptă femeie pe care o știu. Cred că ne descurcăm...

- Dacă spui tu...

Amalia și Jormungand au urcat pe motociclete și au urmărit dâra de praf lăsată de camioane. „Sunt undeva la șapte tiruri și zece mașini cu mitraliere" calculă lordul. „Să începem din spate și să sperăm că nu au motociclete..."

Îi făcu semn Amaliei să îl urmeze. El și-a pregătit mina. A armat-o și, uite așa, ca prin magie, a dispărut un camion... Și au apărut două mașini care au auzit tărăboiul și sunt gata să elimine amenințarea.

A început un schimb de replici: ici un glonț, colo două. Apoi încă vreo douăzeci... Dar motocicliștii erau mai agili, iar gangsterilor din automobile le tremura mâna, știind că trag în cel mai periculos asasin imperial. Fost imperial... Așadar, folosindu-se de impactul psihologic pe care îl avea stema șarpelui Uroborus, care era imprimat pe pistolul pe care Jormungand îl îndreptase spre dușmanii lui.

Amalia, nevrând să îl lase pe Jormungand să și-o ia în cap, a cuplat una dintre mașini cu un PEM. Asasinul, prinzând gustul competiției, a accelerat ceva mai mult decât era indicat pe acel drum pietros, prăpăstios.

Spre surprinderea celor doi, după ce au terminat cu încă două tiruri, nu au mai apărut mașini. De parcă ar fi intrat în pământ. Totuși, vehiculele imperiale au accelerat la maxim.

Drumul pe care mergeau era cel mai scurt către tabăra imperială ce fusese stabilită pe insulă. De pe plajă, de unde debarcaseră, trebuiau să o țină spre sud, spre Muntele celor Trei și să meargă pe drumul Luii.

Împăratul își pusese tabăra într-o poiană montană, înconjurată de creste înalte, pentru a fi greu de luat prin surprindere. Astfel, orice transport care mergea într-acolo trebuia să urce pe munte, apoi să o ia puțin la vale, mai apoi ajungând la tabără.

Cam pe aici se afla convoiul, când Amalia și Jormungand l-au asaltat. Mai aveau câțiva kilometrii până ajungeau într-o poieniță mai mică, premergătoare celei principale. Locul perfect pentru o ambuscadă.

Convoiul a cotit, astfel că cei doi l-au pierdut din raza vizuală pentru câteva momente. După ce cuplul a trecut de curbă, au fost întâmpinați de niște mercenari ce purtau însemnul unui vultur.

- Lordul Lebedev! exclamă Jormungand, cu teamă în glas.

- Cine? întrebă Amalia.

- Lordul Vultur. Cel care te-a răpit...

- Oh... ea nu a știut cum să răspundă la această replică. Tocmai i se oferise ocazia de a se răzbuna.

Din moment ce Jormungad era un lord imperial care dezertase, regulamentul cera să fie ucis încet și dureros. Iar Sasha Lebedev, Lordul Vultur, era foarte nerăbdător să își îndeplinească îndatoririle.

A format cu mașinile un baraj în fața tirurilor, iar pistolarii săi s-au pus la adăpostul portierelor blindate.

Amalia și Jormungad, când au văzut că intră într-o ambiscadă, au sărit de pe motociclete, lăsându-le să meargă înaimte și să zdrobească câțiva dișmani mai expuși. Cei doi s-au adăpostit după niște bolovani de pe marginea drumului și au așteptat următoarea mișcare a lui Lebedev.