Doi adolescenți într-o zi de vară, praful ce se ridică de pe asfaltul măturat de un vânt cald, trecători ce își grăbesc pașii pentru a se ascunde de mânia lui Helios de la mijlocul zilei. Râsete, țigări ascunse de mânia părinților și fericire. O fericire de moment, o fericire înșelătoare dar, la dracu, frumoasă.
La fel de frumoasă ca și ea, în timp ce mă privește cu ochii ei căprui, plini de sentimentele cele mai adânci ale ființei umane.
Sau mă rog, ale unei ființe umane în devenire.
Oricum ar fi, erau ei doi și nimic altceva nu mai conta. Sau poate conta, dar nu erau conștienți de acest lucru.
Teoria relativității se folosește de un exemplu foarte clar: compară timpul care se scurge atunci când stai pe o sobă încinsă cu timpul petrecut împreună... împreună cu ea, ființa ta sentimentală și rațională, care e compusă 72% apă, zinc, carbon, fier, substanțe organice. Chiar atunci, cei doi au pierdut noțiunea timpului, acestui continuu al existenței noastre, iremediabil și infinit...
Deodată, parcă prea brusc, acel miniunivers al orașului învelit în poluare, a devenit întunecat, făcându-i loc lui Nyx cea rece ca să acopere condiția sa mizeră. Mirosul tomberoanelor de gunoi care au stat toată ziua în soare, plutește condus de același vânt cald, comercianții vând ultimii covrigi unor bătrâni ce și-au consumat toată viața, iar cei doi se plimbă, desprinși de realitatea putredă cu care se confruntă.
"E târziu și mâine e o zi mare pentru mine. Sunt în sfârșit boboc, și știi ce înseamnă asta? Un nou început"
