Unde ești Prometeu cu focul sacru? Elbrus stă falnic și privește chinul tău cel veșnic. Să mă blesteme zeii, să mă blesteme fii oamenilor dacă te voi elibera să iau flamura ce odată i-a scos pe strămoșii mei din întuneric. Acum am nevoie eu de ea. Ce a fost creat în foc doar prin foc se poate distruge.
Au trecut 2 luni de la moartea noastră. Nimeni nu a observat asta. Cadavrele nu putrezesc în frig, se conservă. De fapt, n-au să putrezească niciodată. Sufletele au fost distruse. Sfâșiate. Terminate. Dar fragmentele lor au fost culese de către vestale, ca mai apoi să fie închinate zeilor înapoi. Din depărtări se vede o corabie cu catargele în flăcări. Nu arde, deși e mistuită de foc. Speranța și-a chemat cei mai buni marinari. Când va ajunge înapoi la mal?
7 martie. 00:00. Ziua în care bolnavul începe să se vindece miraculos, să lase sanatoriul în spate și să se bucure de clipele ce i-au mai rămas în viața-i deja plină de tristețe. De ce? A primit un mesaj de acasă. A fost regăsit de familia-i în cea mai deplorabilă stare existentă. Dar încă trăia. Și din acest moment, rănile începeau să i se vindece. Puțin câte puțin, sângele curs din pielea crestată începea să se coaguleze, vânătăile provocate de loviturile continuie începeau să dispară. Un singur lucru nu avea să fie dat uitării niciodată. Însuși simbolul suferinței de pe mâna stângă. Era pe drumul cel bun.
Familia sa? Formată dintr-o singură persoană care și-a amintit în decursul anilor de ziua mizerabilă a unui om onorabil, devorat de vocile interioare bucată cu bucată, până când s-a ajuns la starea sa precară de existență.
Ultimul membru al familiei sale eram tocmai eu, revenit din castelele de plăcere și desfrânare în care am stat două luni care au trecut mai încet decât viața unei stele ce abia s-a format din gazul cosmic. În tot acel iad înflăcărat am întâlnit un diavol de gheață care mi-a arătat din nou ce înseamnă să iubești. Iar eu mi-am amintit că există un singur om de care am uitat. Un singur om care a contat mai mult decât oricare altul. Bolnavul întemnițat în turnul castelului. Toate gândurile mele pluteau spre ea. Iar acum ii puteam mulțumi că Universul a evoluat 15.8 miliarde de ani, a creat stele și planete, structuri primitive de viață și ADN din ce în ce mai complex, toate acestea rezultând în a crea-o și pe ea. Oh, dulcele sentiment al revederii. Incomparabil.
Oare ea mă mai iubește? Răspunde-mi, dulce Euripide, și curmă-mi dorul.
Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de-ntâi
Și visul meu din urmă.
