Universul este format din atomi, molecule și chiar structuri mai mici, quarcuri, până se ajunge la stringuri în 12 dimensiuni. Toate acestea reprezintă partea observabilă a infinitului în care trăim. Dar pentru a există un balans între ceea ce se vede și ceea ce nu se vede, dar simțim efectele ei zilnic, tuturor particulelor le corespund antiparticule, care formează antimateria, energia întunecată și materia întunecată. Prin corpul nostru trec în fiecare secundă miliarde de particule care nu aparțin niciunei legi ale raționalului și firescului. Pentru că tiparul se menține și într-o lume care, comparată cu vastitatea Universului, este infirmă, aceleași reguli se aplică și în privința oamenilor. Fiecare dintre noi avem o parte pe care o arătăm tuturor și cu care majoritatea persoanelor sunt obișnuite, dar apoi când rămânem singuri, ne dezvăluim defapt adevărata identitate. Toți știu că este acolo, dar nu o văd niciodată. Sau aproape niciodată, cercetătorii au reușit să identifice particulele care țin de energia întunecată și au învățat să o examineze. Un singur gram de antimaterie ar valora undeva la $81.000.000.000.000.000.000. Singurele momente în care ajungi să vezi partea întunecată a cuiva e când ești îndrăgostit. Care e prețul iubirii, și mai mult, prețul iubirii necondiționate? Probabil ar fi undeva la limitele superioare ale infinitului infiniturilor, acolo unde nicio regulă nu se mai aplică firesc, ci există doar perfecțiune și cunoaștere a tuturor lucrurilor care există, care au existat și care vor exista. Ea se află acolo sus, iar eu încerc să o ajung, ca să o am doar pentru mine. Acolo, doar regulile sentimentelor pure se aplică. E iubirea unui muritor de rând demnă de o zeiță?
Mă întreb uneori dacă mă iubește cum o iubesc eu. Ea poate iubi? Aștept să ii mărturisesc toate sentimentele. Deja îmi imaginez o scenă a balconului din actul II scena II.
Romeo: De ochii lor m-ascund sub manta noptii;
Şi prins m-as da, de-as sti ca nu ţi-s drag:
Să-mi curme viaţa ura lor mai bine,
Decât, far'de iubirea-ţi, moarte-nceată.
Am fost în călătorie cu ea și cu alți pețitori o zi întreagă. Era ca și a mea, o aveam în față, lângă mine, era ceva copleșitor, o emoție care nu te lasă nici să simți altceva decât... dor. Da, ceea ce simțeam eu era dor. Mi-era dor. Atât de aproape, și totuși atât de departe și atât de rece. Privirea ei glacială era topită doar de flăcările ochilor căprui care ardeau doar când se uita la mine. De ce oare nu ceda niciunul dintre noi?
