O visez în fiecare seară de ceva timp, îmi zâmbește suav și copilăresc, de parcă ar fi mereu cu capul în nori. Sunt îndrăgostit.
Timpul. De la naștere și până la moartea noastră, de la nașterea și până la moartea nepoților noștri, de la Big Bang până la Expansiunea infinită, se scurge nemilos, acoperă trecutul omenirii. De ce trebuie să trăim, dacă o să ne pierdem în 50-60-70 ani? Iubirea ne ține în viață.
Prietenul meu cel mai bun a ajuns la spital, tatăl lui e răvășit. Mai bine de o lună fără el, o lună în care am timp să mă apropii de ea, să-i înțeleg mișcările și să mă integrez în povestea ce se scrie pe băncile Sălii 3...
Uneori sunt prea timid, dar ea e atât de dezinvoltă și face pe toți să râdă cu greșelile pe care le face. Râd și eu în sinea mea, pasiunea mea nu a dispărut. Pe măsură ce o văd, mă gândesc tot mai mult că a devenit o slăbiciune pentru mine, deși o cunosc doar de o lună. Simt cum o să mă copleșească.
Balul bobocilor. Prea așteptatul bal. 8 perechi, 2 profesori, câteva clase de elevi dintr-o 12-a, instructori de dans mai mult sau mai puțin normali, zeci de ore de lucru. Ziua balului este una ca toate celelalte, oameni grăbiți să ajungă la serviciu, forfotă mare de mașini, un cerșetor care își înjosește traiul pentru o pâine. Totul la sfârșit de octombrie, în Ziua Vrăjitoarelor. Dimineața devreme apare brumă pe tufișurile deja lipsite de suflul Gaiei, mama natură. De parcă ar ști ele ce o să urmeze...
Nu am emoții, ba chiar vreau să urc acolo pe scenă și să fiu cel mai bun. De ce? Ea stă exact pe mijlocul sălii, într-un loc ideal din care să o analizez mai departe, să văd reacțiile ei de bucurie, să o văd fericită în floarea vârstei.
După 4 ore provocatoare, ultimele două luni de muncă se duc pe apa sâmbetei. E gata, va rămâne mereu în amintirea noastră, poate vom schița un zâmbet, poate vom vărsa o lacrimă, cine știe?
Urăsc after-partyurile. Am luat-o pe ea din clubul care acum s-a desființat, nimic nu este etern. Puțin mai jos, undeva ferit de privirile celor care se îmbulzeau să intre pe ușa unde un bodyguard imens verifica securitatea, inimile amândurora ni s-au oprit brusc. A mea, pentru că am sărutat-o pe ființa pasiunii mele. A ei, pentru că a fost o experiență nouă, un moment unic în viață, pe care tocmai eu a vrut destinul să i-l ofer.
Am luat un fel de cină la un restaurant departe de nebunia de băutură, transpirație adolescentină și oameni de o calitate scăzută. Noi nu ne coboram la nivelul lor. Momentan, doar eu, cu timpul, și ea.
Un cartier uitat de lume, blocuri gri ce stau de pavăză de 30 de ani, doar luminile orașului ce ofereau singura pată de culoare a acelui tablou nocturn comunist. Eu și ea, amândoi, îmbrățișați pe o bancă, în prima zi a unui noiembrie ce se prevestea a fi incredibil de rece. O aveam, în sfârșit.
