Bujor

Bunica

     Trenu s-a oprit în gară la Constnța. Drumul nu mi s-a mai părut atât de lung, de data asta având companie. Dragoș mi-a povestit despre cum trebuie să călătorească mai mereu pentru material de poze. Se plimbă prin cele mai mari orașe, dar trece și prin cele mai puțin cunoscute, de aceea cred că l-am întâlnit...sau m-am împiedicat de el în gara de la Nehoiu. Nu este un oraș cunoscut Nehoiu, dar are de toate, de la supermarketuri mari până la parcuri frumos amenajate, cu multe flori și mulți copii. 
     -E departe casa bunicii tale? Dragoș trece în dreapta mea și îmi ia geanta. 
     -Cam la 40 de km de Constanța. Facem o oră până la ea. 
     -Unde? 
     -Pe lângă faleza Techirghiol stă. E un loc foarte frumos, în special primăvara și vara. 
     Mare parte din copilărie mi-am petrecut-o în Techirghiol, acolo tatăl meu a copilărit la rândul său. Iubesc tot ce ține de acel loc, împrejurimile, peisajul, cafenelele simple și primitoare, aleile cu flori, oamenii, majoritatea vecinilor bunicii mă cunosc. Sunt simpli bătrâni ce și-au găsit liniștea lângă lacul Techirghiol. Eu și bunica obișnuim să mergem la prietena ei, doamna Aneta Popescu, o fostă balerină. Ne bem ceaiul, mai stăm la taclale, iar ele depănează amintiri din tinerețe, mari frumuseți au fost cele două. 
     Am mers până la o stațe de taxiuri și am luat unul până la bunica acasă. Acum mă întreb, Dragoș nu are bagaje? Pe peron nu l-am văzut să aibe și nici în tren. Doar dacă bagajele lui sunt la o pensiune din Nehoiu. 
     -Tu nu ai bagaje? Mi-am îndreptat privirea în stânga către el. Ce zâmbet frumos avea. 
     -Sunt la o pensiune din Nehoiu. Presupunerea mea s-a confirmat. Aș putea deveni ghicitoare sau medium. 

     -Va trebui să-ți dau pijamalele bunicului atunci. 
     -Nu mă deranjează. A fost vânător? 
     -Nu, de ce? 
     -În caz că are o pușcă, să știu să fug pe geam. Am râs, era comic, dar din păcate bunicul nu mai era. 

     -Bunicul nu mai e din păcate. Îi spun, în același timp îmi rezem capul de geam. 
     -Nici el? 
     -A murit pe mare. Era căpitanul a câtorva echipaje de marinari. Într-o noapte era furtună, una destul de mare pentru că din cauza ei, barca în care se afla bunicul pentru salvarea unei femei, a fost răsturnată. Un val puternic a venit, iar bunicul meu n-a avut șanse de a scăpa, a murit înecat. 
     -A murit la datorie. 
     -Sunt mândră de el oricum. Am afișat un zâmbet mai pierdut. Bunicul era o persoană dragă a copilăriei mele, iar la cei șase ani când am aflat că l-am pierdut și pe el, am fost răvășită și eu și bunica. Câte zâmbete a adus acest om și câte lacrimi a lăsat să curgă. 
     
     I-am plătit șoferului drumul și ne-am dat jos din taxiu. Din nou Dragoș mi-a luat geanta, pornind împreună spre casa bunicii. 

     -Cât de frumoși pot să fie pomii ăștia înfloriți! Dragoș admira niște corcoduși de pe marginea trotuarului. Și mie îmi plac, florile lor sunt aproape purpuri, mirosul îmbătător. 
     -Poți ține o secundă geanta? Aș vrea să le fac o poză. Mi-am luat geanta înapoi și l-am privit cum încearcă să facă o poză florilor de corcoduș, dar către cer, prinzând doar coroana acestora. 
     -În general pozele le lași așa cum sunt pe aparat sau le editezi și pe un program? 
     -Ambele variante, deoarece unele ies bine doar pe aparat, iar la unele trebuie lucrat puțin cu lumina, asta doar până îmi pot lua un aparat mai performant. Îmi explică el. Părea că-i place ceea ce face.
     Imediat ce a terminat de făcut căteva poze, mi-a luat geanta și am continuat drumul către bunica. Adia un vânt de primăvară. Admosfera era liniștită, lăsând seara să aducă puțină răcoare. Pe drumul unde stă bunica nu era nimeni, doar o pisică ce trecea drumul am zărit. În general aici e liniște, mai rar vin copii să se joace șotron pe asfalt, nu prea trec mașinile aici și e mai sigur pentru ei. 

     -Mereu e așa liniște aici? Întreabă el și privește în jur.
     -În acest cartier stau mulți pensionari, liniștiți după cum observi.