Bujor

Melodia mea preferată

     Și-mi putea pătrunde pe sub piele cu ușurință. În minte deja a făcut-o, căci în inimă era deja acolo.

     Am mai rămas pe plajă până ce pielea noastră era cât de cât uscată. Eu una aveam pielea de găină, având o pereche de pantaloni uzi pe mine și o bustieră la fel de udă. Barem aveam un tricou uscat. 
     -Îți este frig? Mă întreabă Dragoș. El spre deosebire de mine, a ales să se șteargă cu tricoul lui. 
     -M-am mai obișnuit. Acesta se așează în spatele meu și îmi șterge în mișcări lente spatele. 

     -Ai pielea de găină. Observă el. 
     -Da? Nici n-am sesizat... Tonul îmi era unul sarcastic, făcând ca zâmbetul lui să reapară.

     N-am mai rămas mult pe loc, am plecat să ne plimbăm de-a lungul plajei.  Marea îmbinată cu apusul,  era un adevărat spectacul de care să te bucuri. Mă simțeam liniștită pe lângă ea.
     Am inspirat adânc aerul curat și răcoros. Dacă înainte Dragoș era la o distanță  rezonabilă de mine, acum este mai aproape, împleticit cu degetele mele. Încă eram surprinsă de cât de înalt poate fi, mereu când îl priveam, trebuia să-mi ridic puțin capul. 
     -Știi ce e ciudat? Își îndreaptă privirea către mine. Că sunt mult mai impresionată de faptul că ești așa înalt, decât de faptul că ne ținem de mână! A râs. 
     -Poate că ești puțin amețită de mine. 
     -Ai vrea tu! Nu te mai flata singur. Și-a desprins mâna din a mea, ducând-o în jurul umerilor mei, proptindu-mi capul pe umărul său. 
     -Știi ce mai e ciudat? 
     -Tu chiar nu poți să taci câteva minute? Mă întrerupe cu zâmbetul pe buze. Mi-am îndreptat privirea către valurile blânde, ascultând vocea lor. Poate că mă strigă să mă avânt din nou în brațele lor. 
     -Pot. E tot ce am spus. 
     Vorbeam cam mult, adevărat, dar faptul pentru care o făceam era ca nu cumva el să se plictisească în preajma mea, că dacă aș fi prea tăcută, ar deveni iritat de liniștea asurzitoare. De obicei în jurul prietenilor sunt într-o balanță perfectă. Nu vorbesc nici prea mult și nici nu tac. Cred că acesta era un exercițiu de ascultare, nu știu exact a ce, dar intuiesc către tot ce mă înconjoară, mai ales brațul său ce-mi dă senzația de „în siguranță". Poți asculta un braț? Sau poți asculta doar ceea ce-ți transpite acea parte a corpului? 

     Telefonul îmi cânta de zor în geantă și abia de am observat. Tipul este un punct de distragere perfect. L-am scos aproape fără ai da atenție, văzând pe ecran numele Dariei și am răspuns: 
     -Heei... Am încercat s-o salut, dar m-a întrerupt cu un țipăt de bucurie din câte îmi dau seama. Acum îmi poți spune care este faptul ce te-a făcut să-mi spargi timpanul? 
     -Le-am luat! Sunt în trupă! Îmi spune ea cu glasul încă ascuțit. 
     -O Doamne! Asta e atât de splendid, Daria! Uite um îți începi o frumoasă carieră! Eram la fel de bucuroasă ca ea. Mereu sunt bucuroasă pentru binele și fericirea altora, e tot ceea ce pot face pentru ei în acele momente. 
     -Am atât de multe să-ți povestesc! 
     -La fel și eu. Spun în timp ce-i arunc o scurtă privire lui Dragoș. 
     -Bun, pentru că într-o oră ajung în Techirghiol. Ne vedem la tine! 
     -Ești obosită? Mi-ar plăcea să ieșim undeva, poate. 
     -Sunt în cea mai bună stare posibiă. Mergem unde vrei tu! 
     -Bine scumpo, ne vedem atunci! 
     -Pa pa, draga mea! 

     Am încheiat convorbirea cu Daria, reîntorcându-mă la Dragoș ce stătea rezemat de un zid de beton. 
     -Scuze, era prietena mea. 
     -Mi-am dat seama. Multă bucurie și chestii. A gesticulat către telefon cu degetele într-un anume fel.
     -Da, tocmai a aflat că a luat probele pentru a intra într-o trupă de balet. 
     -Ce frumos! Felicitări ei! 
     -Mulțumesc, dar cred că într-o oră vei avea ocazia să i-o spui chiar ei. 
     -Vine aici? 
     -Așa se pare. O mai ții minte pe doamna ce ne-a ieșit în cale când am venit? 
     -Mhm. Ce-i cu ea? 

     -Prietena mea, Daria, este nepoata ei. Îi explic, continuându-ne plimbarea. I-am povestit câte ceva despre prietenii mei, familia mea adoptivă, bunicii din partea mamei, ce studiez acum. 

     -Nu înțeleg ceva. Dacă bunica ta este în viață, la fel și bunicii din partea mamei tale, de ce nu stai la unii din ei? De ce ești adoptată? 
     -La o lună după moartea tatei, au venit niște doamne de la protecția copilului. Nu știu de ce, dar m-au luat de acolo, de la bunica. M-au dus într-un centru din Ploiești și acolo am rămas timp de două luni. A fost teribil. 
     -De ce? 
     -Scuze, dar face parte din trecut...nu vreau să... 
     -Îmi pare rău! N-am vrut să te supăr. 
     Nu eram supărată, doar că acele clipe au fost nori negri ai vieții mele. Am văzut cum copii sunt agresați verbal și fizic de acele doamne care ar trebui să le ofere iubirea și grija unei mame. Acolo nu era un cămin primitor, mai mult o temniță de suferință pentru bietele suflete abandonate. Din acele zile, mi-am propus ca atunci când voi mai crește și voi avea banii mei, să-i ajut și eu cu ce pot, hăinuțe, jucării, dulciuri. E mare păcat de darul lui Dumnezeu. 
     
     Eram acasă, sub apa fierbinte a dușului. Nu sunt sigură dacă voi răci, dar a meritat răceala pentru acele câteva clipe.