Dând viață florilor

P R O L O G

P R O L O G

„Am trecut prin pumni şi urlet

Ai plecat cu trup şi suflet"

De un an stătea mereu în camera aceea, îmbrăcată cu hainele acelea. Nicio floare nu mai creștea în camera aceea, iar de la fereastră nu se vedea decât o realitate fără culoare. Avea zile în care nu se mișca de lângă pervaz, zile în care nu se mișca de la birou, dar cele mai comune erau zilele în care plângea și urla. De când plecase, fata nu mai îndrăznise să atingă o pensulă sau o culoare. Tatăl ei nu știa cum să o scoată din văgăuna în care o băgase nebunul ăla și privea neputincios cum fata lui se îneacă în propria ei durere. Ar fi dat orice să-și vadă fata din nou veselă, pictând un peisaj plin de culoare sau un portret al prietenelor ei. Din păcate, fiica lui atingea doar creioanele puternice cu mine de 10B, și umpluse topuri de foi cu găuri negre. Erau din ce în ce mai întunecate și mai realiste, și îl duceau pe sărmanul bărbat la disperare.

Intră ușor și își văzu fiica lângă un șevalet, iar speranța îi desenă un zâmbet pe față. În zadar, căci Alina lui nu picta decât o natură moartă, cu trei trandafiri ofiliți culcați lângă o vază spartă. Își amintea bine scena, dar și-ar fi dorit să o uite. Și-ar fi dorit să uite totul, să nu fi existat niciodată băiatul ăla sau măcar să nu o fi întâlnit pe fiica lui. Măcar acum începuse să își amintească de ce fusese înainte. Ar fi putut să o ajute arătându-i vechile ei desene, făcute în prezența nenorocitului, sau albumul de poze în care apărea același nenorocit, dar îi era teamă să nu o tulbure. De când o lăsase în starea asta, nu-și amintea nimic, doar frânturi precum tabloul pe care îl făcuse azi.

- Alina...? se hotărî el să-i vorbească după trei luni de tăcere. Vrei să ieși puțin afară? E soare și ai putea desena în curte cum făceai mai demult.

Niciun răspuns, ca întotdeauna. În afară de nopțile în care îi urla numele și plângea în pernă, nu vorbise deloc. Îi dăduse ultima lui mângâiere, trandafirul lui plin de viață, iar el o lăsase ofilită într-o vază spartă. Își amintea cât de fericiți fuseseră și cât de frumoși erau împreună, râzând și jucându-se cu acuarele. O relație de câteva luni o spulberase pe Alina, iar el era singurul care putea să adune cioburile. Afurisita aia de Geni nici măcar nu îi dăduse un telefon, chiar dacă știa de situația fiicei ei. Nu-și putea stăpâni mânia când își amintea câtă nevoie avea Alina de o mamă, iar femeia aia nu venise nici măcar să o vadă.

- Apă, rosti Alina. Vreau apă...

Fără să stea pe gânduri, fugi spre bucătărie și urcă treptele înapoi câte două. Renunță la orice resentiment pentru Geni și îi înmână paharul gâfâind. Parcă lumea lui părăsea ușor-ușor hainele de doliu și începuse să se coloreze din nou, numai auzindu-i glasul Alinei.

- Vreau să mi-l amintesc. Pe el. Pe Andrei. Îmi amintesc mâinile lui, părul lui castaniu și ochii lui negri, dar nu mi-l amintesc pe el. Aș putea să-l pictez, dar ar fi un portret fals, fără a-i surprinde ființa...

„Ființa în care te-ai spulberat, draga mea", își aminti el pentru sine.

- Nu cred că ar fi o idee bună... Nu vreau să te tulbur, îi răspunse apoi.

- Crezi că mi-e mai bine murind încet aici fără să știu de ce? Te rog, du-mă înapoi unde a început totul.

Notă:

No, am terminat toată povestioara asta într-o săptămână de vacanță. Postez și eu un capitol pe zi, până nu se termină vara. Pot spune că are capitole foarte scurte pentru că nu sunt în stare să scriu genul ăsta. Partea mea sensibilă a fost torturată atât de mult de baladele Guns N Roses, Bon Jovi și de stilul Alternosferei, încât a trebuit să o termin. E probabil singura poveste de dragoste pe care o voi scrie vreodată, iar asta e probabil ultima notă de autor pe care o să o citiți la chestiuța asta. Acum pot doar spera să vă placă.