Cădere Liberă

Capitolul 13

              Fac trei paşi înainte, apoi privesc în jos şi mă rog să nu ajung la spital în noaptea asta. Am două posibilităţi, ori sar de la balcon, ori ies pe uşă şi sunt imediat prinsă de Mason. În ambele cazuri aş avea şansa să ajung la spital, aşa că mai bine o săritură decât un Alexander care scoate fum pe nări. Mă aplec şi îmi descalţ pantofii, apoi îi arunc în jos, sperând că i-a prins Xander.

          - Au! Ăla a fost capul meu, Faith! se aude vocea lui, puţin cam prea tare. Dacă ne aude Mason, mă pot considera moartă.

          - Taci! Dacă nu mă prinzi, o să-i spun lui Alexander că m-ai obligat să fac asta, îi şoptesc, sperând că înţelege.

              Trag aer adânc în piept, mai fac câteva rugăciuni inventate pe moment, apoi îmi trec picioarele după balustradă. Privesc din nou în jos şi parcă îmi vine să ţip de nervi şi emoţii şi orice mai simţeam în momentul de faţă. Adolescenţii fac mereu asta, nu? Dar nu toţi au dormitorul la mama naibii şi nici tufe de trandafiri sub balcon. Pe asta a făcut-o intenţionat, sunt sigură.

           - Sari odată? Mi-au amorţit braţele de când aştept, se aude vocea lui Xander.

          - Ok, sar.

               Chiar dacă nu vedeam aproape nimic jos. Îmi dau drumul şi aştept impactul cu braţele lui Xander sau cu vreo tufă de trandafiri în cel mai rău caz. Spre marea mea fericire mă prinde pe jumătate şi nu sunt nevoită să fac pe ariciul în noaptea asta. Îmi încalţ pantofii şi în cea mai mare linişte ne îndreptăm spre gardul imens din spate. Poarta e păzită întotdeauna.

             - Cum naiba ai sărit asta? îl întreb pe blondul de lângă mine, privind uimită în faţă. În cel mai rău caz, voi cădea şi îmi voi rupe gâtul.

              - Mai taci. Te urci pe umerii mei, apoi te agăţi de creanga aia, spune şi mă întoarce spre pomul înalt de lângă noi.

              - Nu văd nimic.

              - Nu contează, nimereşti tu, spune, apoi se lasă în jos.

              Inspir adânc aer în piept şi mă rog să nu mă scape cumva. Mă ţin bine, apoi încerc să prind ramura groasă a copacului. Rămân în scurt timp fără pantofi şi sper din tot sufletul că l-am nimerit din nou în cap. E doar vina lui că trebuie să fac toate astea. Chiar sunt curioasă cum o să intru înapoi fără să fiu văzută.

              - Trebuie să sar de aici? întreb şocată atunci când mă caţăr în sfârşit pe gardul mult prea înalt.

              - Aşteaptă. Sar eu înainte, apoi te prind.

             Oftez şi încep să dau din picioare, încă ţinându-mă bine. Nu vreau să ştiu în ce hal arăt după o săritură de la balcon, mers prin tufişuri, o escaladare a gardului şi în curând o nouă săritură. În scurt timp Xander ajunge lângă mine, fără prea mare efort.

              - Ai fost maimuţă într-o altă viaţă? întreb ironic şi aştept să-şi arate în continuare talentele de Jackie Chan.

              - Dacă mai vorbeşti mult, e posibil să te scap din greşeală, comentează el, apoi sare.

              - Ai supravieţuit?

              - Cu cinci coaste rupte, braţul drept luxat şi plămânii perforaţi, răspunde ironic. Nu mai pune întrebări şi sari!