Cealaltă față a mea

Capitolul 3 - Este doar vina mea

 Este doar vina mea .

            In sfarsit reusisem si eu sa adorm din nou, dar de data asta fara niciun vis. Noaptea a trecut repede, mult mai repede decat ma asteptam ..

 S-a facut din nou dimineata ... Era duminica. De obicei duminica mi-o petreceam mereu in familie, pt ca asa voia mama. Totdeauna imi zicea ca ei nu-i acord nici macar putin timp si ca stau inchisa in camera mea, dar … Asta era firea mea. Chiar n-as fi vrut sa o neglijez, insa asta sunt eu. De fiecare data, impreuna cu mama, faceam chestii ‘ interesante’, cum zicea ea. Duminica trecuta am fost la film si ne-am plimbat. De data asta trebuia sa mergem in parc ...  in acelasi parc care imi aducea aminte de Sara si nu voiam sa-mi stric si ziua de azi …

M-am ridicat din pat, m-am imbracat si am coborat  s-o caut pe mama. Voiam s-o intreb daca nu am putea merge in alta parte. Chiar voiam sa ii spun si ei despre aceasta Sara. Nu stiu ce aveam, insa stiam ca va fi fericita daca ii voi povesti. Si pana la urma ... nu vad nimic grav in a vorbi cu mama despre asta. Chiar aveam chef de vorba si asta m-a mirat si pe mine.

-         Mamaaaa ?!

Dar n-am primit niciun raspuns ... Am strigat inca o data, insa tot degeaba. Un fior mi-a trecut prin suflet in acel moment. Presimteam ceva, ceva ce nu voiam sa fie adevarat.

Apoi am cautat-o prin toate camerele, am strigat-o in continuu, dar tot niciun raspuns… Incepeam deja sa ma panichez. Ajungand in camera ei, am vazut o foaie pe birou. M-am apropiat cu frica de acea foaie, am ridicat mana, am luat foaia si... Simteam cum inima incepea sa-mi bata tare. Totul incepuse sa se invarta in jurul meu …

Pe foaie scria : Aida, eu ... N-am vrut sa-ti spun, insa, de cateva zile ma simteam foarte rau, nu puteam sa respir, sa merg, de-abia daca puteam sa ma mai ridic din pat. Acum am din nou aceleasi senzatii si am sunat-o pe matusa ta sa ma duca la spital. Daca cumva nu ne mai vedem, ceea ce nu vreau sa se intample, vreau sa stii ca tu oricum ramai unică .. Unica persoana pe care o iubesc din tot sufletul si unica mea fetita. Te iubesc, scumpul meu copilas.

                                                                                         Cu drag, mama.

Lacrimile imi curgeau acum pe obraji. Simteam ca totul de prabuseste peste mine. Ce i s-a intamplat ? De ce ea ? Intrebarile se jucau prin mintea mea, dar tot ce voiam in momentul de fata era s-o vad pe mama. Ahh ... O iubesc atat de mult! Nu vreau s-o pierd si pe ea, nu pe ea! Nu puteam sa ma opresc din plans … Dintr-o data, aud usa cum se deschide . M-am intors brusc . Credeam ca e mama, dar era de fapt matusa mea .

-Aida , mama ta e la spital . Vino cu mine.

-Ce? Nuuuuu, nu se poate. Ce i s-a intamplat? Ce are? E grav ?!

      Insa matusa nu mi-a raspuns la nicio intrebare …

      Am ajuns intr-un final la spital. Nu mai puteam! Trebuia s-o vad cat mai repede si speram ca totul va fi bine. Am vrut sa intru in camera unde era mama, insa .. doctorul ma opreste cand ating clanta usii.

-Domnisoara ... Te rog sa ai grija. Nu are voie sa vorbeasca nici sa se miste. Este intr-o stare foarte grava. Orice miscare poate fi fatala.

M-am uitat in ochii lui ca si cand il imploram sa ma lase sa intru acolo. N-am mai vrut sa-i cer lui explicatii pt ce s-a intamplat cu mama. Tot ceea ce voiam era s-o vad pe ea, pe mama, iubita mea mama .

-         Poti sa intrii. Imi spune apoi doctorul .

Am deschis usa cu o foarte mare atentie si am pasit inauntru.  M-am oprit brusc ...Ceva m-a socat ... Era exact acea camera pe care am vazut-o in vis. Acea camera alba, iar mama statea intinsa, la fel, intr-un pat asemanator cu cel din visul meu. Nu se poate! Trebuia sa-mi dau seama dinainte ca visul acela voia sa-mi spuna ceva … Insa acum n-aveam timp de asta. Tot ce voiam era sa stiu ca mama e bine si ca n-a patit nimic grav.

      M-am apropiat de patul ei ... am simtit cum mi-a curs din nou o lacrima pe obraz. Era conectata la toate aparatele de acolo. Cand am vazut am simtit ca si cand inima mea s-a oprit. Ea este tinuta in viata doar de aparatele alea! Nuu ! As face orice , numai nu vreau s-o pierd. O tristete din adancul sufletului si-a facut loc. I-am luat mana si si i-am strans-o usor. Nu puteam sa-mi controlez lacrimile ... Nu puteam sa ma gandesc cum ar fi viata mea fara ea. Ea era totul pt mine. Imi aduceam acum aminte de toate momentele fericite traite impreuna din copilarie. Nu am stiut s-o apreciez cand era cu mine, iar acum e prea tarziu …

Dupa putin timp .. am simtit cum si-a miscat un deget. Apoi .. a deschis ochii si mi-a soptit :

-         Te iubesc ! Nu-ti face griji de mine .. Vreau doar sa fii fericita !

Dupa… s-a produs inevitabilul .

-         Nuuuuuuuuuuuu ! Am tipat eu tare.

Doctorul ,  a intrat grabit in camera, cum a auzit tipatul meu.

-         Ce s-a intamplat? Ma intreaba doctorul.

-         De ceeee?! Ce mare greseala a facut mama de merita rasplatita asa? Nu inteleg ! De ce ea?!

Am inceput sa plang, cum n-am mai plans niciodata in viata mea. Lacrimile imi veneau din adancul sufletului cu mii si mii de regrete urmate dupa ele. Acum chiar ca nu mai aveam niciun rost pentru care sa traiesc. De ce a trebuit s-o pierd tocmai pe ea? As fi vrut sa fiu eu in locul ei. As fi dat orice numai sa nu se intample asta. Orice …

Eu sunt cea vinovata... Eu! Mereu am fost e . Trebuia sa fiu langa ea, sa-i fiu aproape, sa o ajut, dar ea .. nici macar n-a vrut sa-mi spuna... poate ca s-a gandit ca nici macar n-as asculta-o sau poate ca nu voia sa ma ingrijoreze. Saraca ...Am neglijat-o total. Totusi daca stiam ... nu se ajungea pana aici. As fi putut sa fac ceva ca sa-si revina, sa fie bine. Si acum am fi fost impreuna, noi 2, fericite, asa cum eram inainte. Insa ... deja e prea tarziu pentru regrete …

Tot ce simt acum este suferinta ... O suferinta care imi va ramane mereu in suflet. Nimeni nu o va inlocui pe mama in inima mea. Absolut nimeni nu ma va putea face s-o uit .

N-am mai vrut sa raman in cabinet pt ca deja intrase multa lume si toti ma priveau mirati. Am iesit pur si simplu afara, cu privirea lasata in jos... M-am uitat spre cer si am spus in gandul meu : “ Stiu ca esti acolo sus , la Doamne-Doamne ... si ca totul e bine . Si vreau sa stii ca TE IUBESC cu adevarat.  Imi pare rau ca nu am fost langa tine.'  Vantul a inceput sa bata lin, ca si cand ar fi vrut sa ma consoleze …

                        Nu mai am niciun rost pe pamant ! De ce as mai vrea sa mai traiesc asa ?        

               Comportamentul meu a facut-o pe mama sa dispara din lumea asta… Sunt un monstruuu ! Mi-am omorat propria si singura mama ... Tot ce mai am sunt doar amintirile. Si dupa cum se spune : ‘ Zambetul dureaza o clipa, dar amintirile o viata intreaga…’