Capitolul 2
Simțeam aerul rece cum îmi mângâia fața dar nu mă sinchiseam să mă mișc. Eram prinsă în vis, nu puteam să mă trezesc, auzeam pe fundal o voce, ce zicea? Devenea mai accentuată și mai accentuată. Îmi striga numele.
- Rosy! Rosy!!!! Rooossyyyy!!!!!!!!!
Am deschis ochii larg, după care mi-am dat seama că Lola mă zgâlțâia puternic și îmi striga numele în șoaptă. Eram pe pervarz, probabil adormisem acolo când mă uitam la cerul înstelat.
- Ce dracu' vrei la ora asta?! Încep eu să mă plâng.
Lola își pune degetul la gură scoțând un ”shht” ușor. Îmi face semn spre ușă și zice:
- Am auzit un zgomot în bucătărie. Cred ca a intrat cineva în casă!
- Ești sigură? Poate că ai visat.
- Sunt sigură! Mi-e fricăăăă!
- Oooh, am uitat. Casa asta e bântuită de o fetiță mică, care a fost ucisă de un criminal în serie. Totul s-a întâmplat în bucătărie.
Lola a încremenit, s-a albit toată la față, iar buza de jos începu să-i tremure. Am început să râd în hohote.
- Ai auzit? Se aude o voce masculină de jos.
- Da, cred ca s-a trezit. A răspuns alta.
Am luat poziția prostului și i-am cerut scuze Lolei pentru gluma de mai devreme. Ne-am băgat sub pat și am așteptat.
- Auzi? Începe Lola. Noi am tâmpit amândouă cumva? De ce nu sunăm la poliție??
- Pentru că telefoanele noastre sunt în sufragerie! Și acum în mâna hoților cel mai probabil.
Am început să mă gândesc la ziua de ieri, după care mi-am adus aminte ce zi treabuia să fie acum. Mă uit la ceas ”23:55”. Ies de sub pat și mă uit în calendar.
- Rosy! Femeie nebună! Treci aici!
- Oh te rog, peste 5 minute o să fie 1 aprilie. Sigur e vreo glumă idioată. Îți mai amintești anul trecut că ne-am dus la gemenii Smith și am legat în fața geamului lor de copac o păpușă ce semăna al naibii de bine cu bunica lor? Și le-am lăsat un bilețel spunând că ”Bunica a fost tare supărată că nu ați mai sunat-o de atâta timp!” , au început să plângă și le-am făcut poză. Acea poză a ajuns în ziarul școlii și i-am făcut de tot răhățelul.
- După care s-au jurat că la anul ” O să vă venim de hac!”. A citat Lola imitându-le vocea. Da, asta trebuie să fie. Revanșa gemenilor Smith! Și ce facem? Îi lăsăm să ne întoarcă moneda?
Îmi pun mâinile pe șolduri și ridic o sprânceană. Am scos din dulap două cutii cu vopsea și am început să cotrobăi după alte unelte.
- Diabolică mică ce ești! Începu Lola pe un tot foarte vesel.
După ce am umplut camera de capcane și în fața ușii am pus un semn cu ” Atenție, podea umedă!” am deschis geamul și am ieșit pe acoperiș. Cum ne-am așteptat, băieții au deschis ușa și a cutiile cu vopsea au căzut peste ei, au alunecat pe mingiuțe mici de plastic căzând unul peste altul apoi a căzut o plasă de pescari peste ei prinzându-i acolo. Râdeam în hohote, ne-au dat și lacrimile, am scos aparatul și le-am făcut poză.
