Dualitatea iubirii(PAUZĂ)

Prolog

Uneori iubim coperta, alteori ne lăsăm înșelați de titlu, dar sentimentul adevărat îl trăim, atunci când iubim conținutul, când reușim să-l parcurgem, să-l înțelegem. Atunci când ne îndrăgostim involuntar, când fiecare moment petrecut împreună amplifică sentimentul, când la fiecare pronunțare a numelui său tresărim, când simplul gând la el face ca fața să ni se lumineze de un zâmbet cald.

Cu fiecare treaptă apăsarea sufletească se accentua și ușor, ușor se făcea resimțită în picioare, încetinind pașii repezi și plini de frustrare ai fetei , care dorea să dispară fără nici o explicație. Un ultim gest o despărțea de "libertate". Însă în acel moment, punctul culminant al serii și poate chiar al unei nopți pline de frământări, deznodământul a fost schimbat. Brusc tot corpul fetei împins de o forță necunoscută și-a schimbat traseul, noua destinație fiind chiar cea veche, sursa neliniștilor a devenit singura cale de soluționare.

Deși plecarea la fel ca întoarcerea a fost ceva spontan, de data aceasta dorința revederii era stăpânită de un impuls puternic. Mersu, odată domol, căpătase un ritm accelerat, ce se accentua, când speranțele fetei de a-l vedea la un colț de scară, încă așteptând-o se dovedeau a fi gânduri mult depărtate de adevăr...simple iluzii deșarte.

Ușa de lemn individualizată prin mici despicături și zgârieturi, semne de război, se afla acum în fața fetei, răspunsul mult căutat ce așternea pacea sufletească. Fizic totul era acolo, dar pe plan interior erau mult prea depărtate, ani lumină păreau să-i despartă pe cei doi îndrăgostiți... Însă fata nu renunță, partea grea fusese deja făcută, fapta realizată dintr-un orgoliu prostesc trebuia îndreptată cu orice preț.

Trase aer în piept făcându-și curaj, ridică mâna sfioasă și bătu ușor în ușă. Însă singurul răspuns a fost ecoul solitar provocat de vibrațiile lemnului, ce se auzea pe holul lung și întunecat. Dezamăgirea i se putea citi clar în ochii căprui frumoasei fete, își înclină capul în jos în semn de capitulare. Deodată chipul i se lumină, ochii devenind plini de speranță ce se amplifică când aceasta apăsă pe clanță, iar ușa masivă se deschise cu un mic scârțâit.

În minte îi circulau tot felul de gânduri, dar tot ce își dorea era să-i explice LUI că hotărârea ei a fost o greșeală, că nu au nevoie de o "perioadă de pauză", ea îl iubește și-l vrea înapoi. Ultimele 2 săptămâni fără el au fost groaznice, vrea să fie totul ca înainte, iar el să o înțeleagă, să o ia în brațe și să țipe în gura mare "Te iubesc!", exact cum obișnuia să o facă înainte.

Veselă și plină de optimism intră încetișor  în camera lui, loc în care își petrecu o lungă perioadă din ultimele 6 luni. Dar înmărmuri la scena ce i se derulă în fața ochilor, EL era dezbrăcat peste așa zisa "prietenă", pe care o cunoscuse eroina în urmă cu 2 săptămâni. Din poziția asta "prietena " nu mai părea atât de revoltată și amenințătoare ca la prima întâlnire, când fata îi stâlci numele neintenționat în loc de "Ariadna", o botezase "Adriana".

Lacrimi ce-i curgeau șiroaie pe obraji, îi încețoșau vederea, însă imaginea cu cei doi pe pat, îi rămase întipărită... Era un pat mare de baldachin, roșiatic, la baza căruia erau scrijelite inițialele lui și ale fetei "D & A", după prima noapte petrecută împreună, în care fata îi oferise cel mai de preț lucru al ei, inocența. Un mic țipăt, mai mult un scâncet de durere le atrase atenția celor doi amorezi, șocul li se putea citi pe față, dar nu mai puteau face nimic, era prea târziu, mult, mult prea târziu pentru a mai îndrepta ceva.

El încercă să silabisească ceva, dar nu găsea nimic potrivit, își lăsă capul resemnat. Fata nu mai așteptă altceva, era clar, nu mai era niciun dubiu. Fără alte ezitări ieși din cameră cu pași mici, ce se măreau, toată această mișcare transformându-se într-o alergare continuă până ieși din clădire.

Brusc încetini, nu mai putea, durerea era mult prea mare, toate simțurile îi erau neutralizate. Se prăbuși în genunchi și plânse în hohote, simțea cum pieptul îi arde, respirația i se îngreunează, iar cu fiecare lacrimă energia îi era secată...Stătu așa timp de 30 minute, deși starea nu i se îmbunătățise simțea firicele de sânge ce i se prelungeau din genunchii trântiți pe asfaltul rece...Încercă să se ridice, ajutându-se de mâini, a treia oară reuși. Își scoase telefonul din buzunar și apelă primul număr din agendă, prietena ei cea mai bună, după câteva secunde de așteptare apelantul îi răspunse.

--Da, răspunse o voce calda și calmă.

--Mhm...Ju -lia , este tot ce reuși să scoată fata.

--Of, Anaid , vin,vin imediat ,nu te mișca de acolo, ești la EL, nu? răspunse repede Julia, îngrijorarea citindu-i-se în voce.

--Mda...

Au fost ultimele cuvinte îngăimate de fată, înainte de a se prăbuși din nou la pământ, și-a stors și ultima fărâmă de energie în convorbirea telefonică...