Pasiune neîncetată

Capitolul 1

Strâng cele câteva hârtii de pe bancheta din dreapta a maşinii şi le aşez pe bord. Îmi aşez geanta în locul în care s-au aflat mai devreme hârtiile, şi respir adânc gândindu-mă cum aveam să aduc un străin şi jumătate în atelierul meu. Pardon, în tot apartamentul. Ochii mă ustură de oboseală şi simt cum nici de condus nu sunt în stare. Dar ştiu, o promisiune rămâne promisiune, indiferent de starea pe care o ai. Mereu am ascultat sfaturile mamei, chiar dacă uneori i le încălcam cu intenție. Pictura nu a fost ceva cu care să o mândresc, mai ales că dorința ei era să mă călugărească. De ce? Ca să fie sigură că nu voi suferi din dragoste ca ea, la începutul vieții ei. Şi să fie sigură că nu voi fuma pe la vreo scară de bloc, mai ales că nu îi plac fetele care fumează. Chiar dacă talentul în pictură îl moştenesc de la ea, niciodată nu a fost în stare să recunoască faptul că e un lucru minunat. Tata, însă, m-a susținut mai mult decât aş fi crezut. Chiar dacă slujba de marinar îl împiedica să fie alături de mine în momentele în care îmi deschideam sufletul artei. Îmi amintesc cum îmi spunea că „din pictură va naşte dragostea". Clar, nu am înțeles. Şi nici nu voi înțelege prea curând. Nu cred.

Parchez liniştită în fața blocului, fiind urmată de maşina lui Derek. Gândul că un străin îmi va invada spațiul mă înfioară şi, desigur, mă face să regret propunerea. Nu am fost aşa până acum, manipulată de nişte vorbe. Îmi strâng geanta şi mapa în brațe, încercând să ies din vehicul. Dacă s-ar uita acum la mine, ar râde cât l-ar ține obrajii. Eleganța feminină a dispărut, fapt ce mă îngrijorează îngrozitor de tare. Asta e încă una din dorințele mamei: să rămân feminină şi să nu uit de codul bunelor maniere. În acest caz mă simt foarte ciudat, pentru că, ei bine, am cam călcat pe dorința ei. Dar nu a fost cu intenție; nu în acest caz. Frigul îmi străbate întreg trupul, în atmosferă fiind prezentă o continuă stare de umezeală. Totuşi, pentru un început de noiembrie e destul de bine, atâta timp cât nu mai e prezent acel strat mare şi gros de ceața numai bună de tăiat cu un cuțit.

Cu paşi mărunți şi expresie neutră, se apropie de mine. Figura lui mă înfioară şi mă gândesc ce criminal în serie ar putea fi. Învârte cheile pe degete şi încetineşte mersul.

— N-ai înghețat? mă întreabă atunci când între noi se află vreo patruzeci de centimetri.

„Păi, ştii tu, de fapt chiar am înghețat, iar asta numai pentru că ai avut tu chef de prezentare de modă mai devreme."

— Nu. spun aproape pentru mine zâmbind larg. Capătă o privire serioasă, iar asta mă dă peste cap.

Îmi ia mapa din mână şi se opreşte pentru a mă privi în ochi. În lumina palidă a luminii stradale pot zări conturul unor ochi verzi. Îl opresc din holbat atunci când îmi mut privirea pe pantofi. Îl simt, îl simt cum stă în fața mea şi cum mă analizează. Urcăm câteva etaje până ajungem la apartamentul 23. Scot cheile din buzunar şi introduc una în broasca de la uşă. Întorc de două ori, apoi deschid uşa larg făcându-i semn lui Derek să intre.

— Doamnele mai întâi. spune el pe un ton obişnuit, accentuând primul cuvânt.

— Nu şi în cazul musafirilor. Intră! zâmbesc inofensiv în timp ce el îmi cercetează holul, iar eu închid uşa în urma noastră.

Las geanta în cuier, la fel şi paltonul de culoare mai închisă, urmărindu-l mai apoi pe misterios, care îşi canalizase privirea asupra unui tablou realizat de mine. Tristețea din ochii fetei este clar definită, poate asta l-a făcut să fie aşa atent. De ar ştii el a cui tristețe e. De ar ştii el şi faptul că mereu când pictez plâng la început. De ar ştii el că prezența lui mă tulbură deodată. De ar ştii el toate acestea, cred că mi-ar fi mult mai uşor să-i spun să plece.