Pasiune neîncetată

Capitolul 5

Trei ani mai târziu

Am presupus că la împlinirea a douăzeci și cinci de ani, orice femeie trece printr-un moment de balans, moment în care nu doar că își evaluează prezentul, ci și trecutul și viitorul. Faptul că mă apropii încet-încet de vârsta de treizeci de ani, iar eu încă mă comport ca o puștoaică prost crescută cu toți bărbații care mă curtează, nu este decât unul din motivele mele de îngrijorare. Fapt pentru care am considerat că ar trebui o schimbare. Iar schimbarea va apărea imediat; sau cel puțin așa am presupus. Astăzi nu este cea mai onorabilă zi din an, în ciuda faptului că este ziua mea de naștere, una din cele mai importante zile din viața mea până la vârsta de cincisprezece ani. Anii ce au urmat au venit ca o ambuscadă asupra mea, făcându-mă să mă simt total imobilizată. Practic eram supusă unei maturizări bruște în fiecare an, ajungând ca la optsprezece ani să am o gândire mai matură decât a mamei mele. Acum sunt supusă, chiar de conștiința mea, la un balans continuu între cine eram și cine voi fi. Căci totul depinde de cine sunt eu acum și ce am de gând să fac.

Tresar realizând că am pierdut noțiunea timpului, iar lucrurile nu sunt nici măcar aproape de perfecțiune. Deși nu e treaba mea, am preferat mereu să-mi aranjez tablourile singure, să le fredonez o melodie și să vorbesc cu ele. În tot acest timp, eu am fost cea care s-a ocupat singură de aranjarea și potrivirea tablourilor mele, iar din mu știu ce motive, nu mi-a fost reproșat nimic. Toți sunt obișnuiți ca eu să-mi rezolv singură problemele, iar azi nimic nu mă va împiedica să-mi duc planul la bun sfârșit. Îmi îndoi picioarele, reușind astfel să îmi încolăcesc tălpile goale în cearceaful moale. Îndepărtez pilota cu scopul de a mă ridica din pat, dar ceva îmi spune să nu o fac, căci sunt obosită și nu se merită. La câteva secunde aud o bătaie în ușă și îmi pot da seama deja cine ar putea fi.

― Buongiorno, domnișoară Holly. Vocea caldă a Martei îmi oferă protecție și mă face să zâmbesc instant. Ați dormit bine? continuă ea, ca în fiecare altă dimineață. Ah, era să uit, la mulți ani! Nu am avut timp să vă caut un cadou, dar v-am pregătit micul dejun special! se scuză plecându-și capul.

Îi zâmbesc întinzându-mi brațele amorțite.

― Mulțumesc, Marta. Nu e nevoie de nici un cadou, e suficient ceea ce deja faci pentru mine. Și faptul că mi-ai pregătit micul dejun mi se pare suficient.

Capătă puțină încredere schițând un zâmbet scurt și călduros. O observ cum își face treburile cu atâta grijă, încercând să-mi aducă măsuța de pat. Ca în fiecare dimineață, servesc o parte din micul dejun la pat, în timp ce fac un schimb de replici cu doamna Marta. E o femeie trecută de cincizeci de ani, stilată, cu părul castaniu prins într-un coc jos la spate. Uniforma pare mai mult decât călcată, pare apretată. Pe deget nu poartă decât verigheta, deși spune că o poartă degeaba. E văduvă de zece ani, soțul ei murind de cancer. Cu lacrimi în ochi, mi-a povestit fiecare moment în care și-a păzit soțul cu grijă sperând, totuși, să-l aducă bine acasă. Știa că era imposibil, dar trăia cu speranța că se va face bine.

― Holly, scumpo, nu ți-am îndulcit ceaiul, dar ți-am adus puțină miere. Iar dulceața am ales-o de caise, așa cum îți place ție.

În timp ce biata femeie se agita și căuta să-și facă treaba la fel de bine ca de fiecare dată, un gând-fulger mi-a trecut prin minte. De trei ani am părăsit străzile New York-ului, de trei ani călătoresc în fiecare lună în câte un oraș diferit. Și din toate orașele prin care am fost până acum, Milano mi se pare cel mai minunat. Și nu o spun doar pentru că în momentul de față mă aflu aici, dar față de celelalte locuri, aici oamenii au fost mai prietenoși.

― Mâncați tot, aveți nevoie de energie! Doar cum, de ziua dumneavoastră să fiți lipsită de puteri? Nici să nu aud! râd subtil, sperând să nu fi observat și continuând să mușc din felia de pâine prăjită pe care am întins un strat din dulceața de caise. Și doar pentru un moment, am avut impresia că trăiesc în trecut, că sunt în apartamentul meu modest, că mă aflu în atelier, că încerc să privesc focul arzând în șemineu în timp ce pe fundal clapele pianului să cânte o sonată. Dar cum e imposibil să o facă singure, gândul mi se duce la Derek, bărbatul misterios ce a apărut în viața mea ca un tun și a dispărut ca un înger. Bărbatul care m-a dat peste cap, m-a convins să accept oferta de a călători, făcându-mă să sufăr. Parcă și-ar fi planificat asta din timp, dinainte de a ne cunoaște.