Schimbari la Hogwarts

Un tradator tot tradator ramane

Marceline POV

O saptamana. Şapte zile nenorocite. Sapte zile de cand Ariana a disparut. Pur si simplu s-a evaporat. Imi vine sa ma dau cu capul de pereti. Sunt din ce in ce mai ingrijorata si mai nervoasa.

Si, ca totul sa fie perfect, nimeni nu face nimic. De ce? Pentru ca toata lumea ma banuieste pe MINE! Cu totii stiu ca eu si Aria eram cele mai bune prietene. Oh, pe cine pacalesc? Imi era ca o sora! Nu, mai mult ca o sora, pentru ca pe sora mea am ucis-o. Poveste lunga. Ne-am certat pe niste papusi, si a ajuns fara cap. Si nu mi-a parut rau. Dar acum, acum de abia ma abtin sa nu-mi smulg parul din cap de vina si de frica.

Doua fete ne-au vazut, pe mine si pe gemeni, cand o duceam pe Ariana la spital, cand si-a pierdut mintile. Ele, desigur, au vazut doar partea cand ea fugea speriata de noi, si eu am lovit-o cu blestemul ala. De atunci absolut toata lumea crede ca eu si Aria ne-am certat si toata lumea crede ca eu am omorat-o. Dar nu e adevarat! Si din toata scoala asta blestemata, EU sunt cea mai afectata de disparitia ei.

Bine, eu si Dumbledore. Va vine sa credeti ca el e singurul care m-a crezut? Cel mai mare dusman al tatalui meu e singurul care are incredere in mine. El, si fiica lui disparuta. In rest, ceilelti ma acuza de crima si fug de mine.

Si stiti ce e cel mai rau? Ca incep sa cred ca toti ceilalti au dreptate. O mica, foarte mica parte din creierul meu incepe sa creada ca eu sunt de vina pentru disparitia ei. Uni dintre voi poate cred ca as fi in stare sa-mi amintesc daca mi-as rapi si mai apoi ucide cea mai buna prietena. Ei bine, nu e asa.

Au trecut ani de zile de ultima data cand mi-am pierdut controlul in felul asta. Nu-mi mai aminteam nimic altceva decat ca ma trezeam inconjurata de cadavre. Aveam cinci ani pe atunci. Si niciodata nu-mi dadeam seama ce faceam. Ma duceam seara la culcare, dupa o zi de chin in conacul ala bleatemat, plin de criminalii tatei care se delectau cu tipetele copiilor. Care copii eram eu si Draco. Dar bineinteles, de Reacredinta nu se lua nimeni. Ma duceam la culcare dupa o zi de chin, si ma trezeam printre cadavrele sfasiate ale Devoratorilor Mortii. Uneori ma trezeam in gradina, alteori in pivnita, sau in vreun turn.

La un moment dat, Cruplud s-a saturat sa-i moara oameni si m-a trimis la o familie de incuiati. Initial, am crezut ca se terminase. Ma trezeam in fiecare dimineata in camera mea, fara vreun semn cum ca as fi parasit casa. Dar apoi s-au descoperit cadavrele. Vecini gasiti morti si mutilati in casele lor. Nu ma oprisem, doar ca evoluasem la a ma si intoarce acasa.

Nu stiu cum am reusit sa ma opresc. Doar ma bucuram ca s-a intamplat. Acum imi e groaza ca e posibil sa imi pierd noaptea controlul din nou. Un gand imi ingheata sangele in vine. Daca e vina lui Cap-de-Mort? Daca m-a blestemat sa fiu din nou o criminala nebuna si incontrolabila? Sau daca chiar el a rapit-o pe Aria?

Simt cum mi se inmoaie picioarele. Nu se poate. Nu e posibil asa ceva. Nici macar Cruplud nu e atat de josnic incat sa rapeasca si sa omoare pe cineva fara aparare, nu? Nu?

Imi pun mainile in cap si incep sa masor camera de zi in lung si-n lat.

Calmeaza-te!

Inspira.

Expira.

Inspira.

Expira.

De cand cu disparitia Arianei sunt din ce in ce mai nervoasa si mai panicata si am nevoie de exercitii calmante.

Ma asez pe fotoliu, in fata focului, si imi inchid ochii.

Imi amintesc cand am vazut-o ultima data pe Aria.

*

Era in ziua cand il invisesem pe Cruplud. Era miezul noptii. Nu puteam dormi, si simteam nevoia sa vorbesc cu ea, eram ingrijorata pentru ea.

Mi-am luat pelerina invizibila si m-am dus la cabinetul medical.

Ariana era inca inconstienta. Daca nu stiai, ai fi zis ca dormea. Parea atat de linistita, ca un ingeras adormit. Nu m-a lasat inima sa o trezesc. Apropo, colegi de la Hogwarts, sa stiti ca am si eu din aia.

Am verificat sa nu existe pericole, sa nu fie nimeni prin preajma, apoi am dat sa plec, dar m-am blocat. In coltul opus al camerei, era Draco.

M-am apropiat de el. Era intins pe pat, inert. Slabise foarte mult, avea cearcane si era atat de palid, incat pana si Baronul Sangeros pare proaspat iesit din salonul de bronzat pe langa el.

Am simtit un junghi dureros in piept.

I-am luat mana in a mea. Avea pulsul foarte slab. Era aproape o fantoma.

Mi-am muscat buza involuntar. Indiferent ce mi-a facut, nu-l pot lasa sa moara. Pur si simplu nu pot. Eu nu sunt tata.

M-am ridicat usor deasupra lui, cautandu-i muscatura, locul unde Zavistia si-a infiot coltii.

Uite-l! In gat, pe vena jugulara.

V-am apus de pactul meu cu Zavistia, nu? Suntem mental conectate. Si nu doar atat. Zavistia e un sarpe foarte special. E unicat. Era singura mea prietena cand eram mica, tineam la ea foarte mult. Apoi Nagini a atacat-o si a lasat-o intr-o balta de sange.

Nu puteam sa o las sa moara. Era imposibil sa mai supravietuiesc macar o singura zi in casa aia de diavoli, fara ea. Asa ca am salvat-o. Cand aveam cinci ani, am deschis pentru prima data cartea blestemata si m-am afundat atat de adanc in magie neagra, in blesteme care ii ingheata sangele in vine pana si tatei. Le-am incercat pe toate, pana la ultimul. Eu si Zavistia am ajuns conectate. Telepatie, reptomita, oclumantie, orice vrei. Si am dobandit puteri pe care nu credeam ca e posibil sa le avem. Zavistia, alaturi de mine. Amandoua aveam si inca avem capacitati mintale incredibile. De atunci putem hipnotiza o persoana doar privind-o. Tot de atunci, eu pot controla veninul Zavistiei dupa bunul meu plac. Indiferent unde sau in ce corp e, e la degetul meu mic. Si ce e cel mai interesant, e ca ne-am impartit si sufletele. Eu am devenit horcruxul ei, ai ea al meu, desi ea mai are o bucata de suflet si in cartea mea de vraji.Tare, nu?

M-am aplecat usor deasupra lui Draco, si mi-am lipit usor buzele pe gatul lui, exact pe muscatura. Foarte usor, l-am muscat, nu foarte dureros, doar atat cat sa curga putin sange. Cand lichidul lui vital mi-a atins limba, mi-am amimtit de ce a zis Cruplud despre mama. Regina vampirilor, da? Se pare ca spunea adevarul. Si, desi eu pot face ceea ce fac, cu veninul si tot tacamul, nu-mi vine sa cred ca nu mi-am dat seama mai devreme. Poate pentru ca speram sa fiu, nu stiu, normala? Da de unde!

Am inchis ochii si am supt usor din sangele lui Draco. Sange pur. Tata se lauda mereu cu asa ceva, desi habar nu are cat de special si cat de dulce este. Probabil ca mama nu i-a spus niciodata ca sangele de vrajitor pur e atat de parfumat.

M-am concentrat si am incercat sa chem veninul inapoi la mine. Incet, incet, simteam cum i se schimba pulsul lui Draco, si eu ma oprisem din bautul sangelui. Inca aveam buzele pe gatul lui, dar el nu mai pierdea atata sange. Pana cand am simtit gustul veninului Zavistiei, dar si al meu. Da, am si eu venin.

Poate va intrebati ce gust are. Presupun ca ati gustat whiskey, nu-i asa? Sigur ati simtit cum va arde pe gat, si mai apoi senzatia aceea binevenita de ameteala. Ei bine, asa e si veninul. Doar ca mult, mult mai puternic. O singura gura de whiskey ar putea da peste cap minea unei persoane normale mai ceva ca un Dementor.

Pacat ca eu nu sunt o persoana normala.

Am continuat sa extrag veninul, pana cand am simtit iar gustul dulce al sangelui lui Draco. M-am ridicat de deasupra lui, privindu-mi opera. Pe gat avea o vanataie rosiatica, dar pulsul ii revenea la normal. Se va vindeca.

M-am aplecat din nou si l-am sarutat pe vanataie, apoi am plecat.

*

A trecut o saptamana de atunci. El sigur si-a revenit. Iau o gura din berea zero pe care o am in mana. Privind in retrospectiva, nu regret ca l-am salvat.

Ironic, nu? In ziua in care salvezi un dusman, pierzi un prieten. Ce cruda e viata...

Deodata, scap doza din mana, pe covor.

Nu pot sa cred ce proasta am fost! Doar verificasem camera, sa nu fie nimeni si nimic acolo. Nimic care sa o poata rani pe Aria. O singura persoana era acolo, dar era prea slabita sa fie considerata o amenintare, pana cand eu i-am dat putere.

Draco, cum ai putut?...