Zombie Attack

Să n-ai încredere!/2

"-Frate ,trezirea! "
-aud o voce care -mi tot repetă asta.
"Trezeşte-te, Kentin! "
-iar o aud!
"Kentin!!!! "
Eu: -Gataaa! M-am trezit.
Îmi întorc privirea spre persoana care mă bâzâie la cap, şi văd că este Dylan.
Eu: -Ce dracu vrei?! Am scăpat de Lee şi am dat de tine?! Lee -somnoros pe vecie, Dylan -matinal pe vecie.
Îi aud râsul de hienă şi îl imit şi eu cu un aer plin de ironie.
Dylan: -Omule, este deja târziu. Cât mai vrei să dormi?! Avem treabă astăzi ,şti bine.
Îmi rearanjez gândurile pentru a-mi da seama la ce naiba se referă.
Eu: -Daa, daa. Trebuie să mergem după provizii. Din nou. Cât este ceasul?
Dylan: -Este ora 8 a.m.
Eu: -Cââât?! De ce aşa devreme?!!
Dylan: - Pentru că îmi place mie să te oftic. -îmi răspunde el cu un rânjet diabolic.
Eu: -Bine! Ieşi din camera mea! Ne vedem jos într-o jumătate de oră.
Dylan iese şi închide uşa. Îi dau răgaz de 2 minute pentru a se îndepărta şi cobor din pat pentru a-mi încuia uşa.
-Noapte bună! -îmi spun fericit fiindcă mi-am creat o şansă de a dormi în continuare.
Chiar credea că voi coborâ într-o jumătate de oră?! Te rog! Somnul meu este preţios. Şi este destul de ciudat să spun asta, deoarece Lee era cel cu somnul. Deşi ,mereu se trezeşte înaintea mea. Oricum, au trecut 5 zile de când Don a venit. Adevărat, nu s-a întâmplat nimic in tot timpul ăsta. A fost linişte. Poate că am fost prea ~paranoia. Astăzi mergem în oraş pentru a căuta mai multe provizii: eu, Dylan, Lee ,Steph şi Don.

Duminică; 17.04 ; ora 8:52 a.m.
Aud ,parcă prin somn, bubuituri puternice venind dinspre uşă. Deschid ochii şi mă aproprii de intrare.
Eu: -Da?!
Dylan: - Ken, dacă nu deschizi uşa, promit că o sparg şi te omor!
Eu: - Care-i diferenţa?! Oricum plănuiai deja să mă omori fiindcă te-am minţit. -şi încep să râd.
Dylan: - Dacă deschizi uşa,n-o să-ţi mai fac nimic.
Eu: - Pe cuvânt de cercetaş?!
Dylan: - Pe.. cuvânt de cercetaş.
Eu: -Minţi!
Dylan începe să bată din nou în uşă :
Dylan: -Frate, nu mint. De unde şti tu asta?!
Eu: -Fiindcă tu nu ai fost cercetaş. -şi încep să râd mai tare.
Dylan: -Nu ai de unde să şti,doar nu mă cunoşti de o viaţă întreagă!
Eu: -Da... ai dreptate. Bine. Deschiiid uşa. Dar, dacă îmi faci ceva, îţi promit că o să te bântui toată viaţa.
Dylan: - Frate, dacă eşti enervant acum, dar mai ales atunci, ca fantomă?! Chiar crezi că vreau să înnebunesc din cauza ta?!
Eu: -Hahaha! -spun eu pe un ton ironic şi încep să mă strâmb prosteşte.
Deschid uşa,iar faţa diabolică ce o avea Dylan îmi atrage prima atenţia.
Dylan: - Însfârşit !
Şi se năpusteşte asupra mea cu intenţia de a -mi da "castane".
Eu: - Gata! Acum ,lasă -mă să mă schimb.
Dylan: - Bine. Dar, de data asta dacă nu vi, chiar o să te omor!
Eu: - Da, şefu '!
M-am schimbat cât de repede am putut şi am zbughito pe uşă . Sincer acum, chiar ţin la viaţa mea!
Cobor jos şi văd cum toată echipa este pregătită şi echipată,mai puţin eu.
Diz: - Bine că stai două ore să te pregăteşti !
Eu: - Nu este vina mea! Dacă nimeni nu m-a trezit la timp.
..şi imediat mă pomenesc cu un pumn în cap de la Dylan.
Eu: - Auu! Frate... doaree!
Şi Îi întorc gestu' .
Steph: - Băieţi, dacă aţi terminat, putem să mergem?! Fiindcă se face târziu.
Şi se aud chicotelile lui Rose.
Toţi iesim afară la maşini.
Luăm vanul, pe care l-am dotat şi pe el pentru a rezista mai mult la creaturile iadului prezente.
Deja ne-am obişnuit cu atmosfera asta. Deşi nu a trecut mult timp, fiecare dintre noi ne-am prea maturizat şi am fost nevoiţi să învăţăm unele lucruri care nu credeam că o să trebuiască să le învăţăm vreodată.
Ora 9:47 a.m.
Trag cu ochiul la ceasul de pe mână şi observ cât de greu trece timpul. Parcă un minut durează cât o oră.
Suntem pe drum. Tocmai ce-am plecat de la cabană,acolo rămânând Diz şi Rose. Sper să nu se întâmple nimic cât timp suntem plecaţi.
Intrăm în oraş pe aceleaşi străzi pusti
Steph: - Nimic nu s-a schimbat.
Lee: -Defapt.. prea multe s-au schimbat, în prea puţin timp.
Eu: - Eu...
Şi sunt întrerupt de strigătele lui Dylan.
-Băieţi!!! Trebuie să vedeţi asta!!
-şi opreşte maşina brusc.
Don: - Ce naiba....?!
La o distanţă sigură se află o hoardă de umblători.
Eu: - Nu putem să trecem pe aici. Trebuie sa ocolim.
Don: - Dar ce sunt cu atâţia?! Cum s-au adunat toţi?!
Steph: - Probabil sunt oamenii din oraş care s-au transformat în aceste blestemăţii, s-au urmărit unii după alţii, ca vitele.
Dylan: - Ce facem?
Lee: - Ken are dreptate. Nu avem cum sa trecem printre ei. Sunt prea mulţi, iar vanul nu v-a rezista la atâţia. Trebuie să ocolim.
Don: - Dar v-a dura mai mult...
Eu: - Ştim şi noi asta, Don! Dar altă cale nu avem.
Dylan întoarce maşina şi o luăm pe drumul ocolitor.
Într-un final ajungem la destinaţie,la un hypermarket aflat la periferia oraşului. Acolo ne dăm jos şi ne distribuim sarcinile. Eu cu Don şi Steph plecăm spre alimente ,iar Lee cu Dylan spre farmacii.
Fiind un spaţiu mult prea mare, preferăm să facem linişte, deoarece un zgomot ar putea trezi prea mulţi umblători.
Fiecare se plimbă pe câte-un rând controlând rafturile.
Oare, Diz cu Rose o-r fi bine acasă?! Nu vreau o altă pierdere. Deja i-am pierdut pe unchiul şi mătuşa. Mă întreb dacă Dizzie a putut trece peste... Aşa esteeee..eu mereu am văzut -o zâmbind, poate că... -iar gândurile îmi sunt întrerupte de strigătul lui Steph:
-Kentin! Ai grijă!!!!!
Doi umblători se apropie de mine, fără să observ si din neatenţie alunec si cad. Toate produsele de pe acel raft cad şi ele iar unul dintre umblători se repedă la mine.
Imediat îl văd şi cum pică acel umblător, fiind împuşcat de către Don. Iar pe celălalt îl omoară Steph.
Toată gălăgia asta a trezit restul 'locatarilor ' care-şi fac veacul pe aici.
Ne-am strâns lucrurile si am plecat.
La jumătatea drumului mă gândesc să-mi las mândria deoparte:
Eu: -Don...!
Don: - Da,Ken?! Totul este ok?
Eu: - Îţi... mulţumesc fiindcă mi-ai salvat viaţa.
Don:-Cu plăcere! Oricând! -exclamă el cu un rânjet ciudat pe buze.
Ora: 21:19
Suntem aproape de cabană ,când o văd suflu uşurat... dar.. ce naiba?!
Eu: -Dylan, Lee!!!!! Cabana!!
Steph: - Nu,nu! Ce se întâmplă?!
Eu:-Condu mai repede!!
Stăm toţi îngrijoraţi fiindcă vedem cabana în flăcări...!
Ajungem în apropiere, şi lăsăm maşina la distanţă pentru a nu fi demascaţi. Coborâm cu grijă şi observăm 2 maşini SUV.
Un om cu o puşcă în mână iese din casă şi se uită cu grijă prin imprejurul cabanei. Alţi doi ies împreună cu Dizzie şi Rose legate,iar ultimul care iese are un aer de superioritate.Bag de seamă că el este şeful acestor gunoaie.
Lee: -Trebuie să găsim momentul oportun pentru a ataca. Nu mai avem nici gloanţe multe.
Dylan: -Ba da. Putem să atacăm acum. Rezervele de gloanţe sunt la Do... Unde-i Don?!
Eu: -Ce!??
Steph: -Nu l-am mai văzut de când am coborât din maşină. Am crezut că era în spatele vostru!
Lee: -Priviţi!!
Îl vedem pe Don ieşind din partea opusă ,cu mâinile sus, aruncând armele.
Steph: -Ce naiba vrea să facă?!
Şeful lor vine spre Don, ridică arma spre capul lui şi o ţine aşa pentru o secundă sau două... dar începe să râdă şi îl ia în braţe.
Dylan: -Voi aţi văzut asta?!
Eu: -Ştiam eu că nu pot să am încredere în puşlamaua aia! Era pe mână cu ei de la bun început!
Îşi fac următoarea mişcare. Le iau pe Dizzie şi pe Rose cu intenţia de a le băga într-un Suv.
Steph: -Rose! Diz!
Şi dă să fugă spre ele, dar o opresc.
Eu: -Nu e bine, Steph. Dacă apărem acum nu o să rezolvăm nimic.
Steph: -Şi atunci ce o să faci?! O să priveşti de la îndepărtare, aşa pur şi simplu, cum cineva îţi răpeşte verişoara?!
Dylan: -Steph, şti bine că nu-i uşor nici pentru el. Are el vre-un plan, nu?!
Eu: -Da! Toată lumea în maşină!
Lee: -Ce ai de gând să faci?!
Eu: O să le salvăm pe fete şi o să ne răzbunăm! O să le arăt eu cu cine s-au pus!

Sfârşit de capitol! Sper că v-a plăcut şi îmi pare rău că a durat extrem de mult doar pentru atât. Am avut nişte... probleme. xD
Oare o să salveze Kentin fetele?!