Pare ca totul incepe deja foarte trist. O Romanie pe care nu toata lumea o vede, se transpun in ochii mei mici si caprui, in zambetul meu trist, in mintea mea cutreierata de zeci de iaduri si miliarde de raiuri.
Intr-o noapte rece de octombrie, cand intunericul imi apasa fiecare vena a trupului meu galbejit de viata si racit de cosmarul realitatii, am ales sa ies afara, sa vorbesc cu luna alba ce sta seara de seara si plange alaturi de miliarde de stele, ce stau sa cada, coplesite de atata durere. Nu m-am dichisit inainte sa ies, era o simpla plimbare. M-am imbracat precum unul din boschetarii care stau la fiecare colt de strada incercand sa para superiori societatii. Da, tara aceasta este din pacate plina de boschetari si da, ma poti judeca ca ii numesc asa, dar asta sunt ei. Corect? Prefer sa nu folosesc metafore cand vorbesc de astfel de oameni, sunt o scriitoare contemporana, vreau sa vorbesc limbajul adolescentin, pentru a intelege si tu, cel care asculti muzica rap, trap, rock.
Nu vreau sa ocolesc subiectul, imbracata precum un boschetar, am iesit in negura noptii la o plimbare. Eram singura, niciun bec al stalpului aprins, locuiesc la mediu rural. M-am plimbat in intuneric desi mi-era frica. A fost o reala provocare pentru cun copil inocent si sensibil ca mine, dar de ce am ales oare sa merg in intuneric, sa il simt curgandu-mi prin vene ca sangele rece al craiesii in miez de iarna? Pentru ca asa incepe realitatea.
Realitatea in prezent este crunta, este precum un foc neincetat din care nu poti iesi. Te arzi, zbieri, te zvarcolesti la portile iadului si il implori pe Dumnezeul tau sa te salveze, pe tine, pacatosul, din infern. In lupta cu realitatea rece rezulta zeci de catasrtofe, sute de victorii, miliarde de infrangeri. Intrebarea este, pentru ce lupti? Stii? Nu stii, dar o faci. O faci doar ca sa te simti tu. Intr-adevar, desi te afli pe o campie cu un verde de smarald, intr-o padure in care pomii plang durerea ta in mijlocul toamnei, nu esti tu. Nu esti tu in momentul in care ajungi in strada si vezi cruntele povesti ale celorlalti. Nu esti tu cand stii ca iti sunt rupti papucii, cand simti apa la picoare cand ploua, desi ele deja ingheata de frig. Nu esti tu cand vezi ca parintii se zbat atat de mult pentru a-ti fi tie bine, incat au mai uitat sa te iubeasca. Nu, nu esti tu, nu vei fi niciodata tu. De aceea lupti, si cauti motive. Acest motiv nu ti se pare temeinic, iti doresti a lupta pentru o tara-n treaga care sufera, pentru realitatea neajutorata, de aceea nu e un motiv temeinic. Descoperi atatea povesti triste de viata, incat te sperii. Aceasta e realitatea, acesta a fost si scopul plimbarii mele. Eram constienta ca o sa imi simt inima alergand in intuneric, dar eram deja obisnuita. Tristetea pentru mine nu era ceva nou, nici teama, nici groaza.
Pot spune insa ca la un moment dat am inceput sa plang. Nu am plans de teama, lacrimile imi curgeau precum izvoarele muntilor datorita gandurilor mele sumbre. Ma gandeam la tot felul de povesti de viata, la sange, la foc, la inec, la incendiu, la omor, la viol, lucruri care devin obisnuite in Romania. Lucruri triste si adevarate care imi macina inima stinsa in fiecare zi, tot mai tare. Am plans de multe ori cand din intamplare am deschis televizorul si am vazut cazuri triste la televizor. Da, am plans pentru necunoscuti si nu imi pare rau. Am plans, de fapt, o realitate. O realitate, nimic mai mult. Iti poti imagina tu, cel care spui ca esti om, cat de dureroasa e realitatea si cat de neajutorata e incat sa o plangi? Nu? Atunci nu esti om, esti un insensibil? Nu, esti deja satul de inumani, bani furati de guvern si crime. Cand spun "crime" ma refer si la bunatatea, umanitatea, integritatea, loialitatea, sinceritatea si increderea se pierd.
Imagineaza-ti, omule, in ce iad traiesti. Inchipuie-ti ca vrei sa schimbi ceva, dar nu faci nimic. Suntem prea putini care incercam, de aceea esuam. Vrem sa ne inhaitam toti, sa luptam pentru noi, pentru o lume mai buna, dar voi dati dovada ca nu vreti, si multi adulti fac asta. Sunteti asa egoisti incat nu vreti o schimbare pentru toti, o vreti doar pentru voi. Doar gandeste-te la asta!
Am facut aceasta provocare si asa mi-am infrans teama de intuneric. Dar de singuratate pura intr-o tara asa patata de oameni care stau si ne manipuleaza? Nicodata, inca mi-e frica, mi-e frica pentru ca sunt constienta de faptul ca numai o revolutie ar putea remedia totul. Nu am trait o revolutie, dar din ce am auzit , nu vreau sa traiesc asa ceva. Fie-ti teama si schimba ceva! Daca nu o faci pentru un popor intreg, daca nu o faceti pentru un popor intreg, va implor sa o faceti din frica, din frica de revolutie!
