Pasiuni întunecate

Capitolul 11

 
—Cum m-ai găsit? Rostesc întrebarea după câteva minute lungi în care niciunul dintre noi nu schițase nici  cel mai mic sunet. Sean manevrează mașina sport așa cum s-a priceput din totdeauna, adică cu multă pricepere. Abia atunci când își răsucește privirea spre mine realizez că încă este furios. N-aș fii crezut că după ,,sărutul problemă" mă va mai privii astfel. Sclipirea din ochii săi căprui îi apare doar atunci când este cu totul pornit asupra unui anumit lucru.

—Am oameni peste tot, Rosie. 

     Bineînțeles că are. Și cu toate că știam acest amănunt tot m-am compromis într-o astfel de situație. Oamenii lui m-ar fi putut găsi imediat ce am parcat mașina lângă gunoiul acela putrezit, dar cu toate astea nu au făcut-o, ceea ce mă duce cu gândul la bărbatul de la volan. Există posibilitatea ca acesta să mă fii testat în tot acest timp. Dar de ce ar face-o?

—Să înțeleg că îți pui oamenii să-ți facă treburile murdare, nu? Ripostez ironică. Habar nu am de unde am prins atâta curaj, însă sunt hotărâtă să nu îmi mai las inima să mă ghideze.

—Din moment ce eu te duc acasă poți să-ți dai seama că mă descurc cu ,,treburile  murdare", mi-o întoarce ironic.

—Deci asta am ajuns? ,,O treabă murdară"?

     Nu-mi pot ascunde tremurul din voce. Una este să gândești întrebarea și total altceva să o rostești cu voce tare. E foarte dureros ca persoana pe care o iubești cel mai mult să-ți dea de înțeles așa ceva. Și al naibii să fiu de nu m-am săturat. Acum e albă, acum e neagră. Într-un moment mă salvează din ghearele tatuatului, venind cu scuza că ,,are oameni peste tot"  și să mă sărute doar pentru a mă ameții cu totul, ca apoi să îmi străpungă din nou toate sentimentele cu veșnicele sale insulte, ce ajung la mine precum niște pumnale.

—Cam așa ceva, răspunde la întrebare și accelerează  mai tare vehiculul. Precum m-am gândit, dragostea pe care i-o port este egală cu zero în mintea sa. Gândul că nu m-a iubit niciodată ci doar s-a folosit și se folosește în continuare de naivitatea mea reapare mai repede decât aș fi crezut.

—Ești bine? Întreabă și îi pot observa încruntătura deasă de pe frunte prin oglinda retrovizoare.

    Abia acum realizez căci respirația din nou mi s-a slăbit, iar veșnicul nod din stomac a reapărut. Amețeala mă cuprinde treptat, treptat și clatin încăpățânată din cap. Nu se poate. Atacul de panică nu poate sosi acum!

     Observ că nu este nevoie să-i răspund la întrebare pentru a-și da seamă că ceva nu este în regulă cu mine. Trage pe dreapta undeva la capătul șoselei și își răsucește capul spre mine. Cu mana tremurândă îmi șterg broboanele de sudoare formate pe frunte. Pieptul îmi saltă, iar respirația sacadată îi atrage în mod cert atenția. Cu ochii întredeschiși îl privesc pe Sean cum renunță la locul său de la volan și se așează pe bancheta din spate lângă mine. Îmi prinde mâna într-a sa și îmi strânge ușor încheietura. Încruntat, își duce mâna pe obrazul și gâtul meu verificând probabil temperatura.

—Ce-i cu tine, Rosie? Întreabă mai mult pentru sieși, dându-și și el seama de faptul că în momentul de față abia de sunt capabilă să-mi mențin ochii deschiși. Se apleacă peste speteaza banchetei și ridică din portbagajul mașinii o sticlă cu un lichid limpede.

     Desface dopul și își strecoară un braț pe după gâtul meu pentru a-mi susține capul drept cât timp duce sticla la mine la buze.

—Haide, Rosie! Bea puțină apă!

     Ascult ce mi se spune și iau o gura de apă plată. Îmi întredeschid apoi buzele și continui să gâfâi speriată. Stomacul din nou mi s-a strâns într-un ghem, iar pe lângă zgomotele grotești provenite de la foame, mai sunt nevoită să suport și criza de stomac ce vine de obicei la pachet cu atacul de panică.