volume off // harry styles

2. Bănuieli

   - Nu merg la niciun curs de limbaj al semnelor, Harry! am spus neinteresată şi iritată, în timp ce creţul îşi dădea ochii peste cap. Pur şi simplu nu mă poţi obliga. Nu sunt copil mic şi fac ce vreau.

   Îşi ridică o sprânceană într-un mod sarcastic, apoi începu să scrie pe tăbliţă, mai apoi arătându-mi-o. Şi, mă rog, care e motivul pentru care nu ai merge la curs?

   - Pentru că nu vreau! am izbucnit şi m-am ridicat de pe canapea.

   M-a prins de mână, arătându-mi tăbliţa. Ăsta nu-i motiv, era scris pe ea.

   - Pentru mine este, am replicat, apoi am început să urc scările nervoasă.

   M-am uitat înapoi, văzându-l pe creţ încă stând pe canapea, cu capul pe spate şi cu ochii închişi. Stătea aşa destul de des şi ajunsesem la concluzia că o făcea pentru a se linişti. Sunt conştientă că-l enervez, dar am dreptatea mea. Deja oamenii mă privesc ciudat când îmi spun ceva, iar eu pur şi simplu mă uit neutră la ei, mai apoi trebuind să-mi scrie acel ,,ceva”. M-am săturat de tăbliţa mică, de jucărie, de care tot depind. Iar Harry cumpărase un bax, pentru a fi sigur că şi cei care ne vizitează vor avea pe ce să scrie. Mă enervase enorm cu baxul lui de tăbliţe, dar seara eram exact ca înainte. Iar asta e doar din cauză că fusese prea romantic ca să nu-l iert.

   Am intrat în dormitor şi m-am aşezat pe pat.

   - Presupun că îţi place această viaţă mută, am auzit o voce în spatele meu.

   Nu am reacţionat, fiind sigură de persoana ce vorbise. În faţa mea apăru aceeaşi Bella malefică, purtându-şi zâmbetul sadic. Mă privi satisfăcută, apoi aruncă o privire prin cameră.

   - Drăguţă casă a cumpărat fraierul pentru voi, rosti cu un zâmbet sarcastic. Păcat că şi Niall intenţiona să facă acelaşi lucru...

   Am fixat-o cu privirea, roşcata fiind satisfăcută fiindcă îmi atrăsese atenţia.

   - Chiar cred că-ţi place că eşti în centrul atenţiei, continuă ea.

   - Cum de pe tine te aud? am întrebat, ignorând toate comentariile sale.

   - Pentru că sunt tu, râse ea, amuzată de întrebarea mea. Speram că te-ai prins până acum.

   M-am ridicat de pe pat, fixând-o cu privirea.

   - Dar de ce te văd doar pe tine? Nu se presupune că ar trebui să existe şi o Bella bună?

   Roşcata începu să râdă zgomotos.

   - Ai fost asasină şi tu speri că mai există o Bella bună? mă ironiză. Dacă a existat vreodată, acum nu mai este.

   Mi-am lăsat capul în jos şi m-am aşezat din nou pe pat. Nu avea rost să-i spun că m-am schimbat, că nu mai sunt asasină. Eram eu, era latura mea rea şi diabolică, deşi ştiam că nu sunt chiar aşa de înfricoşătoare. Era îmbrăcată provocator şi, în acelaşi timp, vulgar, într-o lenjerie roşie şi o capă lungă, de aceeaşi culoare. Părul său era ciufulit, iar ochii erau înegriţi de tuş. Chiar dacă îmi dădea fiori reci pe şira spinării când mă uitam la ea, nu-mi putea face mai mult rău decât îmi făcuse deja. Defapt, decât îmi făcusem singură. Tot ce făcea era să mă înţepe prin replici dure şi cât se poate de adevărate. Pur şi simplu nu mai îmi dădea pace. Încă din noaptea în care eram în spital, am văzut-o peste tot. Era ceva ciudat, dar niciodată nu m-a interesat de ce se întâmpla asta şi de ce era mereu lângă mine, făcându-mă să sufăr. De fiecare dată când o întrebam, schimba subiectul şi ajungea, din nou, să-mi aducă reproşuri şi să mă numească în fel şi chip. A doua oară când o văzusem fusese când am fost externată din spital. Eram în camera mea din hotelul francez, iar ea îşi făcuse imediat simţită prezenţa. M-am speriat groaznic, iar asta o satisfăcuse, dar apoi m-am obişnuit cu ea. Făcea parte din mine, oricât de mult mă enerva să recunosc acest lucru.