Ploaia acidă pulsează în suflet, colții fiarei sfâșie pielea. Fluidul vieții ieșit la lumină, curge în valuri, devine ocean. Câmpie pustie cuprinsă de foc, inima e gară a unui peron fără tren. Existență zămislită în iad ca sabia Răului, ale îngerului aripi balansează în talgere infinitul. Stele numără oameni căzând, devenind ele însele arme în mâinile Creatorului. Raze de lună, coroană de plumb, fantasme se arată pe câmpuri, dansând.
Văduva albă colindă în praf, în juru-i Astralul comandă potopul. Și pașii-și poartă pe fostele pietre, miroase a ploaie, miroase a moarte. Copaci spânzurați cu umbre de demoni, așteaptă ofranda, așteaptă sfârșitul. Natura se zbate, urlă și cheamă copiii pierduți, uciși în războaie. Femeia blestemă, căci ea e natura și a ei putere zace-n mormânt. Lupul privind-o, răzbună eternul, se înfruptă din carnea mai crudă ca iarba căci ploaia acidă pulsează în suflet, iar colții fiarei îi sfâșie pielea.
Agonie deplină, teroare morbidă, sângele cald îmbracă trecutul. Păianjenii-cruce ale lor pânze țes, fuzionând în neștire albul oaselor spumă. Iar văduva plânge, suspinul înclină și morți și copaci și fulger și lup. În lumea cea neagră trâmbițe sună, vestesc răsăritul, jivine se ascund. Pe cer ca un semn, speranța renaște și dâra de fum alunecă-n câmp. Femeia-și ridică privirea în zare, trupu-i vibrează iar frigul răzbate, durerea îngheață și inima stă.
YOU ARE READING
Raze de Lună - Cele douăsprezece ecouri ale lumii
Short StoryLumina îmbracă întunericul, iar moartea capătă contur sfârtecând amintiri. Sute dintre ele ca fluturi atrași de jocul flăcărilor, dispar în neant, arzând de vii. Douăsprezece ecouri prevestesc suferința, douăsprezece cântece preamăresc moartea. Luna...
