Raze de Lună - Cele douăsprezece ecouri ale lumii

Cripta

   Simt mucegai pe pleoape cum se scurge, încet, ca praful luat de vânt. Buzele-mi reci ating suav, pânze țesute de păianjeni. Paralizia mă cuprinde, căci trupu-mi este înghețat și neputința mă doboară iar chipu-mi pare săcerat.

   Ascult bătăi de inimă rapide și totu-i liniște apusă, mă răsucesc în umbra nopții. Mă zbat, dar corpul nu m-ajută, iar moartea vrea să mă sugrume. Fluturi mă mângâie cu ale lor aripi de cașmir, îi văd, alunecă în infinituri blânde. Clopot prevestitor răzbate în depărtare, fără vreun gest de a trăi, mă-nfrupt din ultima suflare. Mărgăritar și nestemate în păru-mi de rugină, stau ascunse. Ușor sclipesc în întuneric, ca licuricii în decor. 

   Și lemnul dulce-l simt trosnind, căci eu devin a lumii flamă. Și moartea mea va revărsa, lumina lunii peste suflet. În a lor tihnă zăvorâtă s-ascund dorințe-stele vii, iar cerul plânge înecat căci visele-au murit și ele. 

   Cine sunt? Ce fac? Cu ce-am greșit? Simt lama morții cum îmi taie pielea. Iar crustă de venin se prinde și desenez eroi din Odiseea. E frig în criptă și mi-e dor. Mi-e dor de soare și iubire. E frig în criptă și mi-e dor. Mi-e dor de ce-nsemna odată să fiu vie.