Simt mucegai pe pleoape cum se scurge, încet, ca praful luat de vânt. Buzele-mi reci ating suav, pânze țesute de păianjeni. Paralizia mă cuprinde, căci trupu-mi este înghețat și neputința mă doboară iar chipu-mi pare săcerat.
Ascult bătăi de inimă rapide și totu-i liniște apusă, mă răsucesc în umbra nopții. Mă zbat, dar corpul nu m-ajută, iar moartea vrea să mă sugrume. Fluturi mă mângâie cu ale lor aripi de cașmir, îi văd, alunecă în infinituri blânde. Clopot prevestitor răzbate în depărtare, fără vreun gest de a trăi, mă-nfrupt din ultima suflare. Mărgăritar și nestemate în păru-mi de rugină, stau ascunse. Ușor sclipesc în întuneric, ca licuricii în decor.
Și lemnul dulce-l simt trosnind, căci eu devin a lumii flamă. Și moartea mea va revărsa, lumina lunii peste suflet. În a lor tihnă zăvorâtă s-ascund dorințe-stele vii, iar cerul plânge înecat căci visele-au murit și ele.
Cine sunt? Ce fac? Cu ce-am greșit? Simt lama morții cum îmi taie pielea. Iar crustă de venin se prinde și desenez eroi din Odiseea. E frig în criptă și mi-e dor. Mi-e dor de soare și iubire. E frig în criptă și mi-e dor. Mi-e dor de ce-nsemna odată să fiu vie.
YOU ARE READING
Raze de Lună - Cele douăsprezece ecouri ale lumii
ContoLumina îmbracă întunericul, iar moartea capătă contur sfârtecând amintiri. Sute dintre ele ca fluturi atrași de jocul flăcărilor, dispar în neant, arzând de vii. Douăsprezece ecouri prevestesc suferința, douăsprezece cântece preamăresc moartea. Luna...