Stau în pat şi ascult o melodie de Ludovico Einaudi. E încântătoare şi îmi aminteşte de el, îmi aminteşte de zâmbetul lui, nu mereu zâmbea, dar şi când o făcea parcă vedeam ceva nou, râsul lui era ceva nou pentru mine. Din cauza zâmbetului său, am devenit dependentă de zâmbetele oamenilor, iubesc să văd oameni zâmbind, râzând şi fiind fericiţi din simplul fapt că îmi aminteşte de el, stând îmbrăţişaţi pe bancă şi şoptindu-şi cuvinte înduioşătoare, secrete pe care ceilalţi nu le vor descifra niciodată, copii care se bucură laolaltă şi care se distrează, care se ajută şi care leagă prietenii pentru totdeauna.
Îţi aminteşti când mi-ai spus că lumea nu e cum o văd? M-ai făcut să văd lumea cu alţi ochi, cu ochii tăi. Mi-ai arătat ce e frumos în această lume şi ce nu ar trebui să existe. Mi-ai spus de asemenea că ceea ce nu ar trebui să existe, chiar ar trebui să existe pentru că fără acele lucruri, viaţa ar fi prea bună şi noi, oamenii, nu merităm o viaţă prea bună, pentru că suntem răi, ura pluteşte în jurul nostru. Ura e ceva ce ar trebui să dispară, dar să nu dispară pentru că asta îi face oameni buni pe alţii. Îţi aminteşti când mi-ai spus să văd râsul acelui copil? Nu să îl aud, ci să îl văd. M-ai ajutat să deschid ochii şi să văd frumuseţea râsului, să văd acele cuvinte care îl făceau să râdă, să văd ce îşi imagina el. Erau doar un bebeluş şi o mamă devotată care îi şoptea cuvinte dulci şi calde şi poate vedeam acele cuvinte, acel cristalin râs, pentru că aveam nevoie de iubire. Mi-ai spus că nu ai răni pe cineva care nu râde, ci plânge şi ai încerca să îl ajuţi să zâmbească. Poate atunci a fost ziua când am început să găsesc respectul cuvenit faţă de tine...
CITEȘTI
Scrisorile Unui Suflet Pierdut
Short Story"Îţi mai aminteşti când ne jucam în parc, prin iarba deasă, simţind vântul atingându-ne duios în timp ce ne imaginam că zburăm prin norii de vată de zahăr şi că plonjăm ca ciocârliile în bătaia sorţii?" "Îţi mai aminteşti când am intrat acolo, acol...
