Stau în pat tristă, amintindu-mi ultimele zile. Ceea ce mă macină e de ce nu mi-a spus. Nu mi-a spus că avea cancer, că e în fază terminală şi că mai avea puţin de trăit și eu am fost prea absorbită de sentimente pentru a vedea cât de mult se schimbase fizic. O existenţă efemeră avem cu toţii, dar viaţa lui se ducea pe apa sâmbetei din cauza acelei boli bolnav de aspră. Îmi amintesc ziua în care m-a sărutat. Nu pot, de fapt, să spun că a fost un sărut, mai mult o simplă provocare la jocul care îi poartă numele. Dar, pe atunci, fusese îndeajuns să mă mulţumească. În zilele care au urmat, stătea mai mult pe lângă mine, într-o zi chiar m-a ţinut de mână şi îmi zâmbea mult. Într-o zi, încă nu îmi vine să cred, dar mi-a spus că mă place, pentru felul meu de a fi. Şi m-a îmbrăţişat. În zilele care au urmat, zâmbea ca şi cum se obişnuise cu ideea că avea să moară în curând şi nu voia să piardă nimic.
Îţi aminteşti ultima noastră zi? M-aş bucura dacă ar fi adevărat. Stăteam cu toţii, toată gaşca pe iarbă şi povesteam peripeţiile noastre de când eram mici. Apoi am mers înapoi, la locul unde ne-am întâlnit prima oară şi am stat acolo să vedem apusul. Cerul părea şi el trist, nuanţele culorilor erau unice şi melancolice în acea zi şi era un apus de soare perfect. Verişoara ta văzuse două păsări albe care zburau înspre acei nori, acei nori care păreau o poartă spre o lume a fericirii. Ziua aceea nu o voi uita niciodată, pentru că mi-ai spus că, uneori, dacă ţii la o persoană foarte mult, sufletul ei te va vizita uneori şi te vei simţi mai bine ca niciodată. Ai fost ca un înger în acea zi, parcă chiar ştiam că mă vei vizita uneori. Şi, în acea zi, acea ultimă îmbrăţişare a fost tot ce am primit în dar, de ziua mea. Nu îţi spusesem şi nu îmi pasă, pentru că acea ultimă îmbrăţişare am simţit-o ca pe un rămas bun. După acea zi, nu te-am mai văzut. Vărul tău mi-a spus de boala care pusese stăpânire pe tine. Şi mi-a spus că te-aş putea vizita. Dar nu am făcut-o, nu voiam să recunosc că nu te mai puteam vedea vreodată, nici în acea zi în care m-a anunţat că dacă vreau, pot să îţi spun ultimele cuvinte. Acea zi demonică de primăvară, o zi pe care nu o voi uita, exact cum nu voi uita ziua în care te-am văzut pentru prima dată. Şi... îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am fost lângă tine, îmi pare rău că nu am putut să îţi spun că te iubesc şi că sper că mă vei vizita, că te voi aştepta să vii, că voi aştepta să te întâlnesc din nou şi că te voi vedea în lumină exact ca în acea zi în care aripile păsărilor străluceau în bătaia soarelui care lăsa luna să trăiască. Sper că eşti bine, că eşti fericit, că ţi-ai îndeplinit tot ceea ce ţi-ai dorit şi că ţi-a păsat puţin de mine şi că m-ai iertat. Şi acum, când e prea târziu, îţi voi scrie două cuvinte care au răsunat în gândurile mele şoptite, luni de zile. Te iubesc!
CITEȘTI
Scrisorile Unui Suflet Pierdut
Storie brevi"Îţi mai aminteşti când ne jucam în parc, prin iarba deasă, simţind vântul atingându-ne duios în timp ce ne imaginam că zburăm prin norii de vată de zahăr şi că plonjăm ca ciocârliile în bătaia sorţii?" "Îţi mai aminteşti când am intrat acolo, acol...
