Amalgam De Gânduri

#12

În sfârșit mai scriu şi eu ceva original... mă rog... în mare parte. M-a inspirat ceva ce mi-a placut foarte mult. Nu vă spun ce... aflați voi singuri. :)

Gen: Drama

- Rezistă, prietene! Rezistă! Am chemat ajutoare! O să te scoatem de acolo! vocea-mi era răgușită şi tremurândă iar ochii îmi erau îmbibați de lacrimi şi totuși îi zâmbeam.

Nu-mi mai fusese niciodată atât de frică, mai ales de moarte... dar nu era moartea mea, era a lui. Era cel mai bun prieten al meu. Îmi era frică să nu rămân din nou singur. Ceilalți prieteni pe care ii aveam... hai să spuneam că nu-mi erau chiar prieteni.

- De ce!? De ce trebuie să fie aşa?! am izbucnit. Strigam ca un nebun în mijlocul străzii.
- Hei... te rog... calmează-te... îmi spuse el printre rundele de tuse. Va fi bine... agagagahhh...
- Aşa e... i-am zâmbit şi l-am luat de mâna liberă. Era atât de rece.

Rece. Exact ca fulgii de zăpadă care cădeau leneși pe pământ. Exact ca şi zăpada care se așternuse albă şi pufoasă pe marginile şoselei. Exact ca şi gheața care strălucea de parcă ar fi fost o pătură de praf de diamant. Exact ca şi moartea...

Nu. NU! Nu va muri. Nu poate muri. Nu el! O Doamne! Oricine, dar nu el! Te rog! Nu-l lua şi pe el.

Am început din nou să plâng. Lacrimile îmi curgeau fierbinți pe obrajii reci în timp ce strângeam la piept mâna lui.

Era liniște. Auzeam doar vântul printre crengile copacilor dezgoliți... şi respirațiile noastre. A mea întreruptă de sughițuri iar a lui tot mai greoaie.

- Îți e frig? îl întreb eu.
- Puțin... îmi răspunde el cu o voce slăbită.

Mi-am dat jos haina şi am aşezat-o peste jumătatea corpului său care nu era strivită de copac.
Da, ați auzit bine. Un afurisit de copac. Ne plimbam încercând să facem autostopul când un copac s-a rupt şi a căzut peste noi.
Mie îmi fusese prins doar un picior, dar el nu a fost atât de norocos. Copacul îi căzuse pe partea dreaptă a corpului... evitând-i fața cu câțiva milimetrii. Mă împinse pe mine din fața copacului şi acum el... NU!

- Ian... cum... agaghhaa... ai chemat ajutoare? mă întrebă el după câteva minute.
- Mai aveam ceva baterie şi am sunat la 911. Însă acum e gata. Ştiam că nu trebuie să facem autostopul. Şi ce dacă autocarul pleca doar după Crăciun? Ce dacă ajungeam cu două zile întârziere?! Oricum nu am mai prea vorbit în ultima vreme cu ei.

- Ian. Sunt... colegii din liceu... agghhaa... am așteptat asta.... mu-mult timp.
- Da... dar acum petrecem ajunul aici şi Crăciunul probabil în spital. Ar fi înțeles situația dacă îi anunțai. Ar fi amânat petrecerea.

- 12...
- Ce? oare o ia pe arătură?
- Atâția am mai rămas... aggaahh... 12... apoi scoase un sunet care semăna cu un râs, dar nu suna deloc cum ar fi trebuit.
- Da... 12. 12 e numărul meu norocos.

Fusesem cu toții prieteni la liceu... mai mult sau mai puțin, dar doar noi 12 am mai păstrat legătura : Yana, Christine, Erik -ne certam mereu, dar acum suntem okey-, Alex, Samy, Conor, Ben, Roland, Mitzukine -eram nebun după ea- şi Anna... şi desigur eu şi Marcus.

- Poate... ar trebui să... agagahh... fie 11 de acum...
- Cum adică?! Marcus! Nu o să mori! Pentru numele lui Dumnezeu! Nu o să mori! Nu o să las să se întâmple asta!

Am așteptat acolo încă 15 minute, probabil, până s-a auzit din depărtare o sirenă de ambulanță.

- Ian... vino mai aproape... nu pot vorbi mai tare... vocea lui era acum doar o şoaptă.
M-am apropiat cu urechea de gura lui şi l-am ascultat spunându-mi trei cuvinte.