Random Love Story

Capitol 6 - Vlad

Vlad

N-am dormit mai deloc azi-noapte. Am o zi de rahat și n-am chef de nimic. Parcă toate îmi merg contra când de fapt, ar trebui ca totul să fie din ce în ce mai simplu.

Degeaba îmi spun că am primit ceea ce parcă am așteptat de-o viață – pe Mara singură. Liberă și neafectată de despărțire. Nu știu ce naiba are sau nu are, dar e ciudat de liniștită. Ar trebui să fiu bucuros, dar nu sunt. Mă doare că l-am pierdut și pe boul ăla de Andrei. Era prietenul meu de-o viață și mi-e teamă că fără influența bună a Marei în viața lui și chiar, fără prietenia mea, o va lua mai rău pe câmpii. Sper să nu-l pierdem definitiv în lumea aia de high-class în care toți "copiii" se refugiază în tot felul de idioțenii pentru a nu mai simți, pentru a nu mai ști.

Și Lorena... numai la ea m-am gândit toată noaptea. La ea și ghemul ăla de copil. Nu-mi vine să cred că atâta timp a reușit să-l ascundă de noi. Care o fi povestea ei?!

Mai am o jumătate de oră și ies de la muncă. Abia aștept. Știu deja ce am de făcut. Nu-mi pasă că aseară m-a dat pe ușă afară. Nu-mi pasă nici ce cuvinte îmi mai aruncă. Știu deja sistemul ei de apărare și n-o să mai las vorbele ei să mă sperie. Secretul i l-am aflat deja și trebuie să știu toată povestea. Trebuie să fie o modalitate prin care o pot ajuta. Cu orice. Nu știu când și cum am ajuns atât de egoist și de setat pe nevoile unei singure persoane, dar trebuie să schimb asta. Începând cu Lorena și cu David. Mi-e amică de mai bine de un an, îmi intersectez drumurile cu ea prin multe locuri, ba chiar țin un ochi și pe pricăjiții ce se mai dau la ele când ies la dans, dar n-am fost capabil s-o cunosc mai bine?! Să-mi dau seama cât de multe ascunde sub fațada aceea?! Azi va fi primul pas. Aș spune că restul va depinde de ea, dar nu e așa. N-o să-i ofer nicio șansă să mă alunge iar.

Am plecat grăbit. Știu de-acum adresa. Am trecut și printr-o librărie, am luat o carte de colorat – mai de băieți așa, chiar și niște figurine cu supereroi. Am avut grijă să n-aibă părți demontabile. Nu știu câți ani are David. Bănuiesc că 3-4 ani, maxim 5. Sper să nu fi greșit în alegerile mele.

Nu mă mai chinui cu liftul. Urc câte 2-3 trepte o dată. Sun la ușă. Dinăuntru de aude cum plânge David. Inconsolabil. Și cineva se chinuie să-l liniștească... Nu e vocea Lorenei, pare a fi Ari, dar...

- Ți-ai uitat cheile?! Bine că ai venit că...

I s-au oprit cuvintele în gât, iar ochii i s-au făcut cât cepele.

- Vla... Vlad?! Ah... ce cauți aici?! De unde știi...?! Ah, da, ai condus-o aseară pe Lore...

Zâmbesc încurcat. Ari ține ușa întredeschisă. Doar o palmă. Nu știu dacă încearcă să-l protejeze pe David de mine. Sper că-și dă seama că n-are sens, că știu.

- Ai de gând să mă inviți înăuntru?!

- Ah... știi... nu te supăra pe mine, dar nu cred că...

- Bla bla. Hai, Ari, îl mai ții mult pe David plângând și pe mine la ușă?! Ce naiba...?!

- David...?! se uită întrebător.

- Da, David. Copilul care plânge înăuntru?! Băiețelul lui Lore...?!

- Ah, da, David, scutură din cap de parcă vrea să-și alunge gândurile rele. Îl liniștesc eu. Te rog, pleacă. Nu știu ce crezi că știi, dar nu cred că Lorena va fi prea fericită dacă te va găsi aici și trebuie să apară.

- Nu-mi pasă dacă va fi fericită sau nu, îi zic și împing ușa cu mâna. Nu forțez mult, ci cât s-o fac pe Ari să dea doi pași în spate și să intru. M-a dat deja afară aseară. E chiar foarte bine că nu e.