Fairy Tale

Scara

      De mii de ani oamenii speră pentru o lume mai bună....dar eu sper doar pentru o lume diferită. Speranța poate fi scara spre această lume, de ce nu te sui? Ți-e frică? Sau poate te temi că va cădea. La fel cum cad oamenii, ca piesele de domino. Doar alb si nergru e Totul. Şi acest Tot se luptă să nu devină Nimic. E greu să ții pasul cu graba lucrurilor mai ales acum, când trenurile fug mai repede ca niciodată iar vântul răstoarnă piesele de pe masă fără milă şi fără a se mai uita în urmă. O mână micuță şi fragilă le pune înapoi pe masă, le pune la locul lor, le zâmbeşte dezvălunindu-şi dințişorii de lapte. Ea râde. Ea s-a suit pe scară şi nu numai că nu se dă jos, ci şi ajută alți oameni să urce. Prin ochii ei se vede lumea viitorului şi e la fel de frumoasă ca ea. Pentru că e un copil. Iar dacă e îngrijită va fi plină şi va prospera.
      Uşor, un picior, apoi celălalt, ai reuşit! Ai urcat prima treaptă. Sunt mai multe, dar nu te speria, ai tot ce îți trebuie pentru a termina toată călătoria.
      E un început pentru toți, e ceva nou. Ceva nou e bun. Urci în continuare şi depăşeşti încet treptele înalte....observi că totul se transformă în vis iar lumea din care ai plecat dispare în jos. Dar tu...tu dispari în sus. Scara e mereu îndreptată în sus, în sus îți duci visele, speranțele, gândurile, sus ți se îndeplinesc dorințele. Acolo sus, stând la capătul scării vezi lumea aia nouă, lumea ta. Lumea peste care domneşte o ..... molie. Astfel îți dai seama că orice e posibil. Şi de sus poți zbura spre ea, spre molie. Eşti mai mare ca ea, mai puternică. O prinzi într-un borcan de sticlă...e captivă. Dar e exact ca şi tine. Nu îi face rău! Ştii prea bine că şi tu eşti captivă în lumea asta, toți sunt egali aici, toți suntem valoroşi.
       Îl auzi? E sufletul tău vorbind. Ascultă-l. Are dreptate. Vezi, în jurul tău s-au adunat zâne, unicorni, prințesele minții tale - da, chiar aşa, tu le-ai creat - şi ele îți vor binele, vor să te ajute să rămâi aici. Poți rămâne. Doar dă drumul moliei. Ce dacă lumea e condusă de ea? Poate aşa va fi mai bine. Va fi diferit.
      
Nu mai e cerneală. Se aude o uşa trântindu-se. A plecat să caute; după câteva minute, timp în care hârtiile se odihnesc, se întoarce, îşi aşază ochelarii mai bine şi scrie din nou. Se opreşte. Răsfoieşte puțin paginile mândră. Apoi îşi scoate ochelarii, îi pune cu grijă pe masă şi se uită spre cer. E deja seară. Stele încep să sară din cerul azuriu...se transformă în bleumarin închis şi dens. Oricât ai încerca, nu-l poți străpunge cu vârful cuțitului. Doar ochii pătrunzători ai scriitoarei ar putea trece dincolo de cer. Dincolo de realitate. Dincolo de pustiu, de frig, de sentimente. Da! Dincolo de sentimente... punctele curg la fel cum mâna ei trece peste foi, iar apele trec şi-i spală mintea de idei. Dar pietrele au rămas, rămân şi vor rămâne. Mereu la fel mari, mereu aici, din ce în ce mai lustruite de vreme, de apă... Închide iar ochii. Simte ceva. Apucă foile. Scrie din nou. Îşi doreşte să poți da pagina. Scrie pentru tine, totul e pentru tine.