Fairy Tale

Fata cu căștile...

Într-o simplă dimineață de noiembrie te uiți afară iar ploaia se ciocnește de geamul rece pe care îți sprijini capul și îți oglindești lacrimile... Se confundă așa ușor cu ploaia...
Într-o simplă dimineață de noiembrie nu simți nimic dar se întâmplă totul.. Atât de rapid, atât de banal și totuși important. În ploaie se vede doar o umbrelă. O umbrelă roșie. În griul universului se strecoară o pată de culoare ce se imprimă pe sufletul oricărui om singur, în lumea lui câștigător.
Sub umbrelă un corp simplu, delicat, trecut prin prafurile vremii, pășește ușor peste bălțile mici și dese. O mână fină iese timidă de sub umbrelă și atinge ploaia. Se regăsește în aer, se regăsește în apă... Merge înainte din ce în ce mai repede... Și picăturile o urmează și umbrela se face din ce în ce mai mică. Și tu continui să te uiți pe geam, după ea, după umbrelă, după timpul pierdut... Dar nu se mai întoarce...

[.......]

După un an de vise, afară nu plouă. E doar ceață... Ceață ce era și în sufletul tău pierdut. Dar când ochii tăi fug să privească o ultimă dată afară, ceața se risipește și o vezi. O vezi din nou. Zâmbești. Știi că nu s-a întors după tine dar zâmbești. Vrei să ieși, să scapi de principii, să scapi de tine cel fals și să alergi după ea... Da... Asta vrei. Din păcate lanțul te ține acasă și ea merge înainte... Din nou ai pierdut-o și din nou te-ai pierdut...

[........]

Mai trec câteva zile de singurătate și cineva te iartă și îți bate în geam... Acum ești la parter, acum e mai ușor să ieși afară. Nimic... Nimeni... Un vânt de iarnă doar.. Poate niște fulgi.
Spații goale în pereții vremii.. Găuri negre în sufletul tău. Și totuși...
Inima bate. Înca e vie și bate. Mai repede. Și mai repede. Și....
De după colțul străzii pășește pe nori de vată de zahăr fata cu umbrela. Fata cu umbrela roșie. Fata cu mâinile fine, fata cu pașii repezi dar moi.. E ea. Ai găsit-o. Te-ai găsit. Oprești timpul, oprești vorbele și ieși în stradă. Te vezi alergând după ea și ea alergând de tine. Când...
Se oprește. Te oprești. Își scoate căștile. De deconectează de tine. Se conectează la ea. E ea. Și tu ești nimeni. E fata cu căștile. Fata pe care știi că o iubești dar nu poți să îi spui. E fata pe care vrei să o ai lângă tine... Știi că o iubești și că o vei iubi mereu.. Și poate știe. Dar nu vrea să înțeleagă. Ești greu de înțeles.. Ești mic, singur dar câștigător. Acum ești tu... Când ea își continuă mersul și tu te întorci știi că o vei revedea. În fiecare simplă dimineață va trece cu căștile pe sub geamul tău... Și îți va lăsa mereu muzica și parfumul... E cineva pentru tine și poate pentru mulți.. Dar umbrela îi oprește ochii verzi să te vadă. Oricât ai merge după ea va rămâne aceeași distanță între voi, o distanță constantă și rece... Doar vata de zahăr va mai putea încălzi sentimentele.

[......]

Într-o simplă dimineață de noiembrie te-ai uitat afară și ploua mai tare ca niciodată... Sperai să o vezi din nou, cu umbrela roșie, cu căștile negre și mâinile mici. Dar afară, în inundații, printre griul tuturor, stătea pe trotuar chipul ei...fără umbrelă și fără zâmbet. Nu credeai că e ea. Ai ieșit afară și ai văzut-o mai bine.
[...]
În casă, hainele i s-au uscat și zâmbetul i-a revenit pe fața rozalie.. Acum te oglindești în ochii ei și ea în ochii tăi. E perfect. Pentru două minute totul e perfect. Ploaia se oprește. Își ia căștile și fără vorbe seci continuă să meargă. Și tu continui să o iubești....

Da... Fata cu căștile...