The Whisper of a Star

*Capitolul 5*

          Vântul îmi împleteşte părul cu delicateţe, atingându-l uşor cu mâinile sale invizibile. Frigul începe să-mi intre în oase, aşa că mă grăbesc spre şcoală, încercând să nu îngeţ pe drum. Într-un sfârşit, căldura din interiorul clădirii mă înconjoară, cu toate că gheaţa din privirile celor din jurul meu îmi prinde sufletul într-o îmbrăţişare a morţii, a gheţii veşnice. Trec cât pot de indiferentă pe lângă toţi şi intru în clasă. Ultima bancă mă aşteaptă tăcută, ca întotdeauna, ca un cavou insesizabil, ca o capcană care oferă protecţie, dar şi pericol. În cazul meu, toate sunt o apă şi un pământ. Nimic nu mă mai poate face să dau înapoi, nu mai există nicio frică care să-mi accelereze bătăile inimii(în cazul în care mai am o inimă)deoarece eu... ei bine,...nu pot ajunge mai rău decât sunt acum.                                                        

           Mă aşez încet pe scaun. Simt cum, încet, încet, mi se udă pantalonii. Neştiind ce se întâmlă, încerc să mă ridic, dar se pare că sunt lipită. Perfect! Nenorociţii mei colegi au udat scaunul şi au pus gumă de mestecat sau lipici pe el. Acum sunt udă până la chiloţi şi ei se prăpădesc de râs. Nu pot să scap de scaun decât dacă forţez ţesătura blugilor, urmând ca aceştia să se rupă, iar eu să rămân în chiloţi, sau, şi mai rău, fără o bucată din lenjeria mea intimă şi din pantalonii mei. Deocamdată, nu are rost să fac nimic. Mai bine aştept până mai tîrziu...poate că apa va înmuia lipiciul sau guma se va desprinde de la sine...mda, slabe şanse, dar totuşi...                                                                                                                                                  

          - Bună ziua, elevi! Vă rog să luaţi loc! Asta, bineînţeles,  în cazul în care v-aţi ridicat! Vocea piţigăiată a dirigintei ajunge până la mine şi îi simt privirea metalică aţintită către persoana mea. Mă prefac indiferentă şi nu încerc să mă justific, având deja experienţa încercării mele de a mă înţelege cu ea.

          - De azi şi până la absolvirea liceului, veţi avea un nou coleg de clasă. Vă rog să vă comportaţi frumos cu el şi să nu-i arătaţi cea mai întunecată parte din sufletele voastre. Fiţi amabili şi vă va fi uşor să vă împrieteniţi cu el! Te rog să intri!                                                                                                                                     Sunt destul de obişnuită cu transferurile, aşa că nu mă miră apariţia unui nou ,,duşman". Aştept să văd ce ,,specimen" va intra pe uşă de data asta, dar rămân mirată când îl văd. Este înalt, probabil are aproximativ 1, 85 - 1, 90 m, dar la faţă este cam palid, cu toate că pare sănătos. Totuşi, nu arată ca o scândură, în ciuda înălţimii sale deoarece este bine făcut, iar muşchii braţelor şi pieptului sunt proeminenţi, lucru uşor observabil dacă fac abstracţie de tricoul alb şi jacheta neagră, din piele. Cel mai ciudat, dar şi frumos lucru care îl defineşte, îl reprezintă ochii săi, de un verde crud, aproape nefiresc, care intră într-un puternic contrast cu părul şi barba proaspăt bărbierită, dar care se apropie, ambele, de culoarea onixului. Vocea lui puternică şi răceala din priviri mă ia pe nepregătite, deoarece nu doar la mine se uită cu ură, ci la toţi.

              - Bună! Mă numesc Edan Wilson. Vă rog să aveţi grijă de mine până mă acomodez aici. Glasul lui aspru ne captează atenţia şi observ cu stupoare, că el este noua ţintă a tuturor fetelor din clasă.

              - Bun. Acum că v-aţi cunoscut, poţi să-ţi alegi scaunul şi colegul cu care vrei să stai în bancă. Cel pe care- l vei alege îţi va face turul şcolii şi îţi va răspunde la întrebări. Acum, care este hotărârea ta? Ochii lui scurtează clasa, şi, în cele din urmă, se opresc asupra mea. Mă măsoară întrebător, dar spune:

             - Voi sta cu ea. Este perfectă;  răspunde şi mă indică cu degetul, iar vocea sa sună fermă şi pare că nu acceptă refuzuri. Zăresc în treacăt chipul dirigintei, pe care se joacă diverse culori: mai întâi alb, apoi roşu, apoi violet, apoi galben şi tot aşa, până reuşeşte să îngaime:

          - Cea pe care ai ales-o este un copil cu probleme grave de comportament şi este izolată de toată şcoala. Te-aş sfătui să reconsideri alegerea făcută.

          - Am înţeles. Cu toate acestea, am hotărât deja că ea va fi colega mea şi nu intenţionez să schimb asta. Vă mulţumesc pentru grijă. Acum mă voi aşeza la locul meu! Decizia lui şi privirea încărcată de ură o copleşesc pe ,,amabila" mea doamnă dirigintă , aşa că aceasta leşină fără a mai avea timp de proteste. Cât despre mine, trebuie să recunosc că noul meu partener m-a surprins şi mi-a câştigat admiraţia pentru felul în care i-a expediat pe toţi prin atitudinea sa, precum şi pentru faptul că m-a ales. E adevărat că e o problemă în plus şi nu pot avea încredere în el, dar măcar ştiu că avem cel puţin un duşman în comun. Paşii săi se apropie din ce în ce mai mult, până ajung la scaunul de lângă mine, pe care se aşează fără niciun zgomot. Se uită circumspect la mine, după care se întoarce cu faţa către tablă. Nu are chef de vorbă şi nici eu nu am. În ritmul ăsta, ne vom înţelege de minune! Până atunci,  problema mea rămâne scaunul pe care stau....                   

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

  Bun. Deci, ce mai faceţi? Sunt sigură că v-aţi plictisit şi enervat tot aşteptând următorul capitol, dar ştiu foarte bine că aţi umplut timpul de aşteptare citind alte cărţi foarte bune de pe Wattpad. Vă mulţumesc că sunteţi dragii mei cititori devotaţi şi vă promit că voi încerca să scriu cât de repede pot capitolul următor. Vă rog să mă încurajaţi în continuare prin voturile şi părerile voastre! Până data viitoare,....mulţi PUPICI! <3